— Eşti un om curios, dumneata…

  În acea clipă se auzise o bătaie cu piciorul, repetată, în uşă, şi Biriş sări să deschidă. în prag se afla o femeie bătrână, sărăcăcios îmbrăcată, cu un şorţ de bucătărie pe deasupra unei rochii de stambă decolorată şi cu papuci de lână, zdrenţuiţi. Adusese, pe o tavă, dulceţuri şi cafele.

  — Dă-mi voie să te prezint mătuşii mele, doamna Porumbache, spuse Biriş cu un glas solemn, luându-i tava.

  Ştefan se apropie de ea şi-i sărută politicos mâna.

  — Mersi, spuse bătrâna.

  Se îndreptă cu paşi mărunţi către masă şi se aşeză pe un scaun. îl privea pe Ştefan cu multă curiozitate.

  — Ce-aţi mai vorbitără? întrebă ea văzând că tinerii tac amândoi.

  — Vorbeam de-ale noastre, spuse Biriş calm.

  Apoi îşi luă ceaşca cu cafea şi tăcu. Ştefan îşi pironise ochii pe fotografia îngălbenită a unei femei tinere, aşezată într-o ramă pirogravată, lângă fereastră.

  — E soră-mea, Aneta, mama lui Petrică, spuse bătrâna urmărindu-i privirile. A mâncat-o oftica de tânără, sărăcuţa!… A fost şi în pension, la Notre Dame. Cânta şi la pian! Şi la ce i-a folosit?! Nici n-a avut parte să se bucure de viaţă! Doar ce s-a chinuit să-l nască pe Petrică!… Că ce naştere grea a mai avut şi ea, sărăcuţa!… Aia i-a mâncat zilele; când l-a născut pe Petrică. De-atunci nu şi-a mai venit în fire! Şi ce l-a mai iubit! Că ea se prăpădea, şi mie tot îmi spunea: „Ai văzut, tăticule, că v-am făcut un băiat…?!” Ea ştia, sărăcuţa, că atâta dor avusesem şi eu: să am un băiat! Dar n-a vrut Dumnezeu…!

  A vorbit aşa tot timpul cât şi-a băut, pe îndelete, cafeaua şi a fumat trei ţigări din pachetul lui Biriş. El o asculta cu un interes deosebit, ca şi cum atunci ar fi aflat pentru întâia oară de toate amănuntele acelea familiare. O întrerupea uneori ca să adauge, pentru Ştefan, o scurtă explicaţie. Iar după ce doamna Porumbache a ieşit cu tava, a exclamat cu un glas scăzut, confidenţial.

  — Ce comoară de om!… Ai să vezi când ai s-o cunoşti mai bine.

  Apoi s-a întors brusc spre Ştefan şi l-a întrebat:

  — Cum spuneai că-l cheamă pe prietenul dumitale, acela din clasele primare?

  — Ionel Paraschivescu. Dar a murit acum vreo cinci ani. S-a înecat la Snagov. S-a răsturnat barca şi s-a încurcat între ierburi.

  — Mi-aduc aminte acum, îl întrerupse Biriş. Am citit în jurnale. Parcă era şi sora lui în barcă şi s-a înecat şi ea…

  — Eram şi eu, spuse Ştefan. A fost un accident absurd.

  Simţea că de aceea era enervat, pentru că vorbise de Ionel şi Mia. „Să vezi cum a fost”, începuse el să povestească. Aşa i se întâmpla întotdeauna; povestea necunoscuţilor lucrurile cele mai tainice, cele mai intime. Ioanei nu-i vorbise niciodată, nu-i mărturisise cât i-a fost de frică simţind, atunci, prinzându-i-se ierburile de picioare, şi cum a vrut să strige după ajutor, şi-a simţit că nu poate striga; parcă i s-ar fi închircit grumazul, parcă ar fi fost sugrumat. „Să vezi cum a fost…” Ioanei nu-i spusese că a văzut-o ultima oară pe Mia, încercând să-şi ridice capul, dar plesnindu-şi repede fruntea de apă, parcă s-ar fi înăbuşit, şi mâinile care mai ieşiseră o dată din baltă şi încercau să apuce ceva, întortochindu-şi degetele cu mişcări neverosimile, spasmodice, parcă i-ar fi fost toate degetele scrântite. „Să vezi…” Şi i-a povestit lui Biriş căutarea din noaptea aceea, la lumina faclelor, până i-au găsit, destul de aproape de mal, şi le-au tras corpurile de sub ierburi cu nişte cârlige prinse în vârf de prăjini… Se simţi atunci apucat de braţ, şi tresări. Era doamna Porumbache.

  — Ascultă, maică! N-ai o ţigară?!

  — M-am lăsat de fumat, spuse Ştefan încurcat.

  — E tutungeria alături… Dă-mi de un pachet…

  Ştefan scoase stânjenit portmoneul; dar în clipa următoare îi fu ruşine şi voi să treacă drumul către tutungerie, să-i cumpere el ţigările.

  — Lasă, nu te mai obosi dumneata, îl opri bătrâna. Trec eu pe urmă şi-mi cumpăr…

  Luă cu o sclipire bancnota de o sută de lei şi o ascunse în buzunarul şorţului. Oftă adânc.

  — Dar de pricopsitul de nepotu-meu, ce spui?! L-am crescut eu, cu munculiţă mea, şi iată ce-a ajuns: o sărăcie!… Dumneata tot profesor eşti?

  — Nu, sunt funcţionar, răspunse Ştefan plecând ochii.

  — Dar te văd bine îmbrăcat, îl măsură femeia. Faci cumva politică? Ai leafă mare?

  — Îmi ajunge, spuse Ştefan tot mai încurcat.

  — De ce nu-l bagi şi pe el, pe nepotu-meu, în politică?! Eu de când îi tot bat capul. Dar parcă m-ascultă?! Şi doar oi fi trăit şi eu destul şi oi fi văzut multe. Răposatu', Dumnezeu să-l ierte, făcea politică cu takiştii. Cine nu venea pe la noi?! Aveam casele alea mari, din Calea Moşilor, de le-am pierdut mai târziu, că am avut un avocat, un netrebnic, un hoţ: se-nţelesese cu ăilalţi, şi la tribunal tăcea ca un peşte. Unul Dumitrescu, Mitache îi spuneam noi, poate oi fi auzit şi dumneata de el?!

  — Nu, spuse Ştefan.

  — Un netrebnic, hoţ şi beţiv. Ce-am mai pătimit şi de pe urma lui!… Toată nădejdea mea, după ce s-a prăpădit răposatu', a fost în Petrică. Şi uite ce-a ajuns. Profesor, muritor de foame. Şi când are un ban mai mult, îşi cumpără cărţi! Ce-o să facă cu ele?! Că, de când cu legile astea, noi am rămas pe drumuri!… Să mă fi cunoscut dumneata pe mine înainte de război!… He, hei!… Cine mai era ca mine în Ferentari?! Eram frumoasă de întorceau toţi capul după mine. Şi ce lux! Aveam şi gabrioletă cu un cal sur. Mânam chiar eu. Lumea îmi spunea Prinţesa. Când veneam de la Şosea, numai oftaturi în jurul meu. La câţi nu le-am fript eu inima…?! Ei! şi cu ce m-am