Oftă şi, după o pauză, adăugă, cu un alt glas:

  — Dar nu vreau să te ţin din drum. Oi fi grăbit… Mersi, maică, mersi pentru ţigări… partea I data la corectat se termina chiar acisilea

  II.

  Spiridon Vădastra sări din pat şi se îndreptă grăbit către oglinda din perete, începu să se privească pătrunzător, cu seriozitate. Un ochi ardea întunecat, ca de obicei, iar celălalt arăta numai o pleoapă umedă, roşie, strivită, căci Spiridon îşi scotea ochiul de sticlă în timpul nopţii. Numai după ce se spăla şi se bărbierea şi-l fixa în orbită cu o chibzuită grijă, aşezându-şi apoi monoclul fumuriu, care-i schimba atât de surprinzător înfăţişarea.

  — Azi mă mut în casă nouă! exclamă el cu glas tare adresându-se chipului din oglindă.

  Se îmbrăcă repede, dar cu oarecare greutate. în odaie toate erau răvăşite. Pe canapea se aflau un palton, un pardesiu, o manta de ploaie şi două costume de vară. Lângă canapea erau două geamantane, aproape noi, dar de cea mai proastă calitate, amândouă cu capacele ridicate, lăsând să se vadă cămăşi şi rufărie. Mai era un cufăr în care-şi adunase ghetele, cărţile şi mărunţişurile. Dar încă nu fusese totul împachetat.

  — Slavă Domnului! exclamă după ce se văzu îmbrăcat. Mult a fost, puţin a rămas…!

  Se apropie din nou de oglindă, îşi fixă cu dexteritate ochiul de sticlă, apoi începu să strângă lucrurile răvăşite. Pe când încerca să închidă cufărul intră portarul. Se vedea că aduce o veste neplăcută. Se apropie de el şi îi şopti în taină.

  — A venit domnul mare…!

  Spiridon înălţă mâinile într-un gest exasperat şi plictisit în acelaşi timp.

  — I-ai spus că sunt acasă? întrebă el.

  — Ştie, zice că ştie că vă mutaţi astăzi.

  Atunci intră în odaie, cu un pas greu, împleticit, un bărbat aproape bătrân, îmbrăcat pe jumătate ţărăneşte, cu o tunică închisă la guler, aşa cum poartă învăţătorii de sate, şi cu o pălărie mare, rotundă, răsturnată pe ceafă.

  — Ce-i cu dumneata, tată? întrebă Spiridon apropiindu-se. Când ai venit?! Bătrânul nu-i răspunse, ci îl privi clătinându-se, încruntat.

  — Unde ţi-e sticla?! întrebă el târziu cu un glas răguşit. Sticla!… Monoclul, de, cum îi spuneţi voi?!

  Spiridon începu să râdă, dar se vedea că era stingherit.

  — Mai bine stai jos! spuse el arătându-i un scaun. Stai jos, că văd că eşti obosit!… Pe mine mă ierţi, că mă grăbesc… Trebuie să împachetez lucrurile astea…

  Arătă cu un gest vag cufărul, pachetele, biroul. Dar bătrânul nu se aşeză pe scaun, ci continuă să-l privească, anevoie, ţinându-se pe picioare, prefăcându-se nedumerit.

  — Când ai venit? întrebă din nou Spiridon ca şi cum n-ar fi observat privirile cu care îl urmărea tatăl. Cu ce tren…?!

  — Ce-ţi pasă?! răspunse bătrânul. Ce-ţi pasă cu ce tren am venit?! Vorba e că am venit ca să văd ce mai faci… Să văd cum îţi mai merge, adăugă el ca pentru sine, zâmbind viclean.

  — Bine, mulţumesc lui Dumnezeu! spuse Spiridon. îmi merge bine…

  — Bravo! exclamă cu greutate bătrânul, pot zice că mă bucur dacă îţi merge bine!… Şi mie tot aşa îmi merge, să nu-mi fie de deochi! adăugă el cu glas mai scăzut, zâmbind. Dar cu politica, cum mai stăm?! Te face, sau nu te face deputat…?

  Spiridon trecu repede prin faţa lui cu câteva cărţi în mână, având un aer solemn şi preocupat în acelaşi timp.

  — Ce e aia, să fii deputat?! Toţi proştii pot fi deputaţi…

  — Ei! că doar n-oi vrea tu să schimbi lumea, reflectă bătrânul. Vorba e, să te facă întâi…

  — Am lucruri mai importante de făcut, răspunse Spiridon puţin enervat. O să vezi dumneata mai târziu.

  Dar se opri brusc, observând că Arethia intrase pe neaşteptate în odaie, îşi căută nervos monoclul în buzunarul de sus al hainei; apoi, cu pasul sigur, se apropie de ea şi o întrebă, foarte rece:

  — Aveţi ceva cu mine, domnişoară?

  — Venisem să văd dacă v-aţi mutat, spuse Arethia. Văd că mai aveţi… Părea acum mai uscată, îmbătrânită înainte de vreme, cu privirile reci şi răutăcioase. Privi cu mirare la tatăl lui Spiridon. Netezindu-şi tunica, bătrânul se apropie de Arethia şi se înclină, politicos.

  — îmi daţi voie, sunt învăţătorul Gheorghe Vasile, tatăl dumnealui. Apostol, cum ne spuneţi dumneavoastră, unul dintre apostoli… Ducem lumina la sate…

  Arethia se întoarse către Spiridon, care se prefăcea că îşi vede înainte de treabă.

  — Şi dăm ţării oameni mari, continuă bătrânul. Aceasta e chemarea noastră: să creştem oamenii mari ai neamului… Dumnealui, fiul meu, cum îl vedeţi, mâine, poimâine are să fie deputat. Şi cine l-a crescut?! Mă rog, cine îl putea creşte?! A crescut aproape de focarul de lumină.

  — Tată, te rog, încetează! îl întrerupse Spiridon cu asprime. Poate că domnişoara Florian e grăbită şi n-o interesează lucrurile astea…

  — Dimpotrivă, sunt foarte interesante, răspunse Arethia. Nu ştiam că tatăl dumneavoastră e învăţător…

  — Apostol, doamnă, apostol! spuse bătrânul zâmbind ironic şi închizând semnificativ un ochi. Dumnealui, fiul meu, poate n-a avut ocazia să vă vorbească despre mine. Dar şi eu, în felul meu, sunt cineva. Eu, stimată doamnă, l-am cunoscut pe Haret, pe marele bărbat Spiru Haret. Dumnevoastră trebuie că aţi auzit de el. Şi în cinstea lui l-am botezat pe dumnealui, fiul meu, Spiru Ghe. Vasile. Nu Spiridon, cum i-a zis mai târziu, ci Spiru – în cinstea marelui Spiru Haret… Şi nici Vădastra; numele ăsta şi l-a adăugat el… Pe mine mă cheamă Vasile… Noi n-avem nimic cu Vădastra, nici eu nici maică-sa, care e fata popii Florea din Dobreşti…

  — Acum ce te-ai apucat dumneata să discuţi lucrurile acestea care nu mai interesează pe nimeni?! îl întrerupse Spiridon enervat.

  — Cum nu interesează pe nimeni? se răsti bătrânul. Ce vorbă e aia că