nu interesează pe nimeni?! Fiind fiul meu, sigur că mă interesează… Dar cine o să ştie, mai târziu, că Vasilescu-Vădastra e fiul învăţătorului Gheorghe Vasile din Dobreşti?!

  — Tatăl meu regretă că nu mi-am adăugat numele satului unde a fost el învăţător, spuse zâmbind Spiridon adresându-se Arethiei. După cum vedeţi este o chestiune pur familială…

  — Ce să spun, făcu bătrânul clipind din ochi către Arethia, chestia cu familia mi-a plăcut! Zău că mi-a plăcut! Poate că îi e ruşine de mine?! De unde mai ştii?! Poate că îi e ruşine că sunt numai un modest învăţător în Dobreşti, şi acum la cincizeci şi trei de ani trecuţi…

  — Tată, te-am rugat să încetezi! făcu exasperat Spiridon. De ce vrei să ne dăm în spectacol faţă de domnişoara Florian, care e străină…?!

  — Parcă doamna nu mă vede! vorbi bătrânul mai mult pentru sine. Nu mă vede că sunt cu chef?! La cincizeci şi trei de ani trecuţi, eu, care l-am cunoscut pe Spiru Haret, sunt acum, pot spune, un om în afara societăţii… Dar pentru ce, mă rog?!

  — Ar fi mai bine dacă m-aş duce să aduc o maşină, îl întrerupse Spiridon.

  — Ce să faci cu maşina?! întrebă, cu mirare, tatăl său.

  — Să iau pachetele astea cu mine. Mă mut, nu vezi că mă mut?! Şi domnişoara Florian arde de nerăbdare să mă vadă plecat. Nu că ar avea mai multe drepturi ca mine în hotelul acesta, dar aşa e dânsa: îi pare rău că am păstrat anumite chitanţe…

  — Ce sarcastic sunteţi! spuse Arethia.

  Şi ridicând din umeri, ieşi trântind uşa. Spiridon îşi privi tatăl cu o expresie de furie abia reţinută. Bătrânul se lăsă să cadă într-un fotoliu, şi începu să se scarpine gânditor pe cap.

  — M-ai făcut de râs! izbucni printre dinţi Spiridon. Ce-o să creadă lumea despre mine…?! Te-am rugat de atâtea ori să nu mai vii niciodată aşa… Când ai ceva, ori îmi scrii, ori ne dăm întâlnire în oraş…

  Tată-său îl privea îngândurat, cu un zâmbet amar, şi oftă adânc:

  — Vreau să citesc o carte, spuse. Poate o ai tu… O carte de astronomie. Minunile cerului, parcă aşa îi spunea.

  — N-o am, dar o găseşti la librării, făcu Spiridon scoţând portmoneul şi alegând din teancul de bancnote trei hârtii de câte o sută de lei pe care i le întinse cu un gest grăbit.

  — Atâta costă? întrebă bătrânul.

  — Nu ştiu cât costă, dar cred că banii îţi ajung în orice caz…

  — Bine; am să-ţi aduc restul…

  — Lasă restul, îl întrerupse Spiridon. Spune-mi cât mai stai în Bucureşti…?

  — Vreo două zile, am venit cu nişte treburi…

  — Bine, atunci să-ţi mai dau nişte bani, făcu Spiridon plictisit, căutându-şi din nou în portmoneu. Şi vezi, termină-ţi treburile cât mai repede…

  — Asta, depinde! spuse bătrânul cu ironie. Depinde de autorităţi. Să ne vedem sănătoşi…!

  Dar se întoarse din prag, fericit că îşi adusese aminte la timp.

  — Uitasem să te întreb. Unde te muţi?

  — Deocamdată în Calea Victoriei 119, la un prieten, minţi Spiridon. Dar nu ştiu cât stau acolo. Dacă ai nevoie de ceva, îmi scrii la aceeaşi adresă, ca şi până acum…

  Într-o seară din preajma Crăciunului, Ştefan auzi glasuri străine în odaia lui Spiridon. Rămase câteva clipe la pândă, dar nu recunoscu niciunul. Plecă târziu, cu o neînţeleasă tristeţe în suflet. Cel dintâi lucru pe care îl făcu în seara următoare, întorcându-se la hotel, a fost să bată la uşa lui Daniil. D cunoştea prea puţin, dar ştia că e un om căruia îi place să vorbească. îl întrebă de Spiridon.

  — S-a mutat, spuse Daniil poftindu-l să intre în odaie. S-a mutat în centru. Are apartament acolo. Şi-a pus şi tablă la uşă, căci e avocat, acum. Mi-a arătat şi cartea de vizită. Nu mi-a lăsat-o, căci, zicea, nu vrea să i se afle adresa. O fi având el socotelile lui, adăugă după o clipă, râzând tăcut, ca pentru sine.

  Ştefan se trezi gândind: „Va trebui să mă mut şi eu. Va trebui să-mi găsesc alt hotel.”

  — Au mai venit să-l caute nişte tineri, continuă Danii! Dar dacă n-a lăsat adresa, n-au avut cum să-l găsească…

  Ştefan se hotărî deodată şi-l întrebă.

  — Dumneata ce crezi despre doamna Zissu?! Ce-o fi fost cu femeia aceea?!

  Lui Daniil îi sclipiră o clipă ochii. îşi scoase tabachera din buzunar şi-şi răsuci o ţigară tăcând cu înţeles.

  — Cocoana asta ascunde o mare taină, începu el coborând glasul. N-o cunoaşte nimeni; n-o cunoştea nici măcar Voinea. Şi cu toate acestea îi vorbea mereu de ea. Şi de câte ori îi pomenea numele, Vădastra se făcea foc. Odată, erau să se certe din cauza ei. Şi totuşi, din cauza ei, n-a îndrăznit să-l reclame pe Voinea când i-a mâncat banii jurnalului. A fost destul să-i spună: „Acum au să afle şi ceilalţi chestia cu doamna Zissu!”, ca Spiridon să tacă chitic. Dar ce chestie o fi la mijloc, nu m-am putut dumiri. Asta e o taină mare…

  „Taina aceasta este mare…” Sunt cuvintele Sfântului Pavel, îşi aminti dintr-o dată Ştefan, şi se tulbură. Aşa ar fi trebuit să-i răspundă Ilenei: „Taina aceasta este mare…” Aşa ar fi trebuit să-i spună atunci, înainte de a-i strânge mâna şi a-şi relua goana prin ploaie.

  O zărise întâmplător, de la fereastra tramvaiului, într-o după-amiază ploioasă de la sfârşitul lui octombrie. Avea un impermeabil scurt, strâns cu un cordon la mijloc, şi se adăpostea sub o imensă umbrelă neagră. Ar fi trebuit să pară ridicolă, dar părea numai excentrică. Ştefan coborî la prima staţie, îşi ridică gulerul macferlanului şi începu să alerge cu paşi mari pe bulevard, căutând-o. Ploaia se înteţea. Când o ajunse, în dreptul vitrinei unui bijutier, era ud leoarcă. Intră imediat sub umbrelă şi-i luă braţul.

  — De când