Ileana îl privi cu o prefăcută indiferenţă.

  — De unde ai cumpărat umbrela asta? o întrebă Ştefan.

  — Nu e a mea. E a lui tante Alice. E de la Expoziţie. A fost şi brevetată; îi spunea „familie nombreuse”. Dar a trebuit să-i tăiem din baston; era mult prea lung pentru o singură persoană…

  — Te-am căutat şi pe-acasă, o întrerupse Ştefan, dar nu mai era nimeni. Eraţi plecaţi la moşie.

  — Când m-ai căutat?

  — Acum vreo două luni. într-o seară de august. Exact în seara de 20 august.

  — Ţine-mi, te rog, o clipă umbrela, spuse Ileana.

  Deschise poşeta şi scoase o batistă. Zâmbind, se înălţă puţin şi începu să-i Şteargă fruntea, ochii, obrazul.

  — Mulţumesc, spuse Ştefan.

  Ileana stoarse batista, o puse în buzunarul impermeabilului şi apucă din nou umbrela.

  — Ce era la 20 august? îl întrebă. Vreo aniversare?

  — Nu, nu era nimic, vorbi repede Ştefan. O zi ca oricare alta Dar eu îmi amintesc întotdeauna zilele. Am mania asta, că nu uit niciodată ziua când mi s-a întâmplat ceva, sau am întâlnit pe cineva, sau…

  — Azi în ce zi suntem? îl întrerupse Ileana cu seriozitate

  — 27 octombrie.

  — N-are nici o semnificaţie? întrebă Ileana. Ştefan o privi adânc, cu o naivă gravitate.

  — în noaptea asta nu se deschid cerurile? continuă ea. N-ar putea dispărea maşinile, presupunând că ar fi lăsate undeva la colţul străzii…?

  — Tocmai asta voiam să te întreb şi eu, spuse Ştefan înseninându-se din nou. Asta voiam să te întreb atunci, când te-am căutat, la 20 august: cum aţi făcut cu cheile de la geamantane? îţi aduci doar aminte…

  — Ştiu, îl întrerupse Ileana. Inelul acela cu chei care a rămas la dumneata…

  — Ar fi rămas, o corectă Ştefan. Ar fi putut rămâne…

  — E cam acelaşi lucru, vorbi Ileana. Cum îţi spuneam…

  — Şi mai era ceva, o întrerupse Ştefan zâmbind. Mai erau mănuşile. Mi le-a adus şoferul, chiar în noaptea aceea. Spunea că s-a întors de la statuia Brătianu ca să mi le aducă. Dar în camera secretă se fac întotdeauna molii. Le ascunsesem foarte bine; le ascunsesem după un raft cu cărţi, ca să nu le găsească nimeni, dar când m-am întors de la munte erau mâncate de molii. Şi cu toate acestea, m-am suit într-o maşină – mi-era teamă să nu fi plecat tocmai atunci la gară – şi ţi le-am adus. 20 august! Probabil că eraţi de mult plecate la moşie… Nu le mai am la mine! exclamă el, în cele din urmă, extenuat.

  — Te-ai ostenit degeaba, făcu Ileana; nu erau ale mele. Eu nu port mănuşi.

  — Eram aproape sigur, o întrerupse Ştefan. Le priveam, le ţineam în mână, şi nu te simţeam mai aproape…

  — Dar crezi că asta n-are nici o semnificaţie? îl întrerupse Ileana. Nu se poate să nu aibă. Cum îi spuneam şi lui Partenie…

  Citi foarte bine mirarea de pe figura lui Ştefan, dar continuă ca şi cum n-ar fi observat nimic.

  — Cum îi spuneam şi lui, adevărata imaginaţie creatoare o ai dumneata. El, Partenie, e doar un observator de oameni; n-are imaginaţia dumitale. îl vezi cât colo că nu crede în mituri…

  Ploaia se înteţise din nou şi începuse să bată un vânt rece, morocănos, în care parcă se presimţea deja iarna. Ileana coborî mai mult umbrela deasupra lor şi se trase încet către vitrina bijutierului.

  — Mă tot întreba: dacă te cunosc mai bine, dacă eşti într-adevăr un tip bizar, cum a auzit spunându-se. Bizar, nu, i-am răspuns. Dar are imaginaţie. Bunăoară, nu cumva să te întâlneşti cu el în Noaptea de Sânziene, căci atunci, dacă ai maşină, dispare – iar dacă nu, îţi povesteşte ce s-ar fi întâmplat dacă ai fi avut.

  …În clipa aceea, ca trezit dintr-o lungă reverie, Ştefan îi prinse capul în palme şi o sărută, înfometat, pe gură. Ileana încercă să se smucească, dar nu reuşi decât să coboare şi mai mult umbrela deasupra lor. I se părea că e sărutată de cineva, necunoscut, într-un vis visat de mult, din care nu-şi mai amintea nimic altceva decât îmbrăţişarea aceasta bruscă, ireală, ameninţătoare. Câtva timp în urmă simţi că se sufocă, şi se zbătu, cu un geamăt surd. Ştefan îi dădu drumul din braţe, o susţinu o clipă cu un gest timid, încurcat, şi încercă să ridice umbrela. Ileana respira agitată. îşi trecu mâna prin păr, apoi şi-o opri pe frunte şi plecă privirile în caldarâm fără să spună un cuvânt.

  — Îmi pare foarte bine că te-am întâlnit, şopti Ştefan, apropiindu-se mai mult de ea. Am să mai trec într-o seară să te văd…

  Îi căută repede mâna, i-o strânse puternic, prelung, şi fără s-o mai privească, ieşi de sub umbrelă şi începu să alerge prin ploaie…

  Dar ar fi trebuit să-i spun: „Taina aceasta este mare!… îşi repetă el întruna privindu-l pe Daniil fumând. Asta ar fi trebuit să-i spun…”

  Aşa cum ghicise Ştefan, Ileana nu-l întâlnise pe Partenie. îi citise în timpul verii câteva cărţi şi, reîntoarsă în Bucureşti, încercase să-l cunoască. Se hotărâse, brusc, într-o dimineaţă şi-l chemase la telefon. Partenie nu era acasă.

  — Cine întreabă?

  Era un glas de femeie; i se păru, puţin cam aspru.

  — O admiratoare, răspunse Ileana.

  — Încercaţi altă dată…

  „E bine păzit!”, îşi spuse Ileana aşezând receptorul. Dar mai târziu îşi aminti că Partenie nu e căsătorit şi nici măcar nu i se cunoştea o legătură. Aflase, dimpotrivă, că e văzut aproape întotdeauna cu altă femeie. îşi caută partenera ideală, i se spusese odată, cu un zâmbet plin de subînţelesuri. Era la conacul lui Stravopoulos. „Trebuie să le facem o vizită, îi spusese tante Alice. E şi nepotul lor acolo, magistratul, cela care şi-a luat doctoratul la Paris.”

  — Îşi caută partenera ideală,