— Cine e Partenie ăsta, de care se vorbeşte atât? o întrebase tante Alice la întoarcere, în trăsură.

  — Un Don Juan, spusese Ileana pe gânduri. Teribil aş vrea să-l cunosc…

  — Mais, tu es foile! exclamase tante Alice.

  Exact ca şi în dimineaţa aceea, în care-i spusese că i-a telefonat şi că în locul lui i-a răspuns un glas de femeie.

  — Probabil, metresa lui, spuse Ileana. Oare câte zile are s-o tină?! Dacă o concediază înainte de Crăciun, mă prezint eu în loc, şi-l iau cu mine la ski. Mi-ar place să am un amant ilustru. L-aş arăta la toată lumea, dar l-aş tine cu un lanţ legat tot timpul de mine…

  — Mais tu es folle! exclamase tante Alice.

  — Nu cu un lanţ, continuă Ileana, pe gânduri. Ar trebui să găsesc altceva. Dar, în orice caz, l-aş lega. Un lacăt, cât ar fi el de mic, şi când aş pleca de-acasă aş lua cheiţa cu mine… O cheiţă, mică de tot, pe care aş purta-o tot timpul cu mine…

  Începu să râdă, ca din senin. îşi dădea foarte bine seama că, vorbind de Partenie, se gândea tot timpul la Ştefan. „Şi cu toate acestea, cred că nu mi-am pierdut într-atât minţile… Nici măcar nu-l iubesc. Ar fi fost poate amuzant să iubesc, aşa, un bărbat, de la prima ochire; un adevărat coup de foudre… Dar nu-l iubesc. E un om bizar, atât. Nu e deloc genul meu. E un fantast.”

  Şi cu toate acestea, uneori, în acea seară de la Băneasa, se simţise peste măsură de tulburată. Ar fi fost gata să creadă că toate lucrurile acelea pe care

  1 le spunea el s-ar putea întâmpla. Ca şi atunci, la Lausanne, când, în preajma examenelor, fetele făcuseră din nou spiritism şi o chemaseră şi pe ea să asiste. Venise mai mult în glumă. Nu putea crede că morţii se vor apropia de masa lor şi le vor vorbi – şi cu toate acestea, în fundul sufletului, dorea cu deznădejde ca un asemenea lucru să se întâmple. Când pusese degetul pe pahar, se gândise: Are să vină duduca Ralu… Dar venise o profesoară moartă în iarna aceea, şi paharul dictase, cu scurte ezitări, câteva fraze complicate, în care li se spunea să dorească din toată puterea lor Binele Omenirii. Ileana fusese sigură că una dintre colege – probabil Valkiria – mişcase tot timpul paharul, dar îi păruse rău că se întâmplase aşa. Ar fi vrut ca paharul să fie mişcat de un mort adevărat, pentru că un asemenea lucru i se părea cu neputinţă.

  Aşa ar fi vrut să creadă, ascultându-l, că cerurile s-ar putea deschide la miezul nopţii. Ştefan era un om ciudat. Avea o frumuseţe virilă şi totuşi fragedă, copilăroasă, care o tulburase. Nu-şi putea explica prea bine ce o atrăgea la el; poate lipsa lui de vulgaritate, şi felul lui straniu, aproape misterios de a fi; o privea uneori lung, şi zâmbea ca şi cum ar fi citit cine ştie ce gânduri ascunse înapoia frunţii ei, gânduri pe care ea nu le ghicea. Se simţea atrasă şi de neînţeleasa lui tristeţe, pe care o trădau tăcerile, absenţele lui. Ştefan era deosebit de toţi bărbaţii pe care-i cunoscuse ea. Nu ştia niciodată ce are saspună în clipa următoare. O întrerupea uneori ca să-i pună întrebări absurde. Aşa cum făcuse atunci, ieşind din restaurant: ea îi vorbea despre moşia de la Zinca, şi el a întrerupt-o, cu un zâmbet vinovat:…

  — Aveţi o pivniţa veche, adânca, ]a Zinca?

  Toate acestea, şi altele multe îi trecuseră prin minte, într-o învălmăşeală absurdă, când Ştefan îi strânsese repede mâna, şi o abandonase acolo, sub umbrelă, şi fugise ca un năuc prin ploaie. De-abia mult mai târziu, când nu-l mai zărea, îşi aminti amănuntul aflat la restaurant, şi se îmbujora. „îşi închipuie că dacă m-a sărutat, are să se întâmple exact acelaşi lucru, că am să-mi pierd minţile după el. îşi închipuie că e irezistibil, că îi e de-ajuns să sărute o femeie ca să nu-l mai poată uita…”

  Atunci înţelese şi de ce n-o mai căutase, de ce nu-i mai dăduse nici un semn de viaţă toată vara. Aştepta poate să-l caut eu. Apare câteodată, pe stradă, şi-ţi spune câteva cuvinte, te întreabă de pivniţa de la Zinca, şi apoi dispare. O să ne mai vedem… Am să trec într-o seară să te văd… Cum aţi putut închide geamantanele? Cheile acelea erau la mine. Inelul acela cu chei pe care mi l-ai arătat, vreau să spun; a rămas la mine…

  — Uită-te bine unde calci! îi strigă o cucoană.

  — Pardon! spuse Ileana cu un zâmbet timid.

  Ploaia aproape încetase. Bura acum foarte fin şi umbrela „familie nombreuse” îi apăru deodată absurdă, aproape provocatoare. Ileana şovăi mult timp în mijlocul trotuarului, dar în cele din urmă ridică din umeri şi îşi continuă drumul cu umbrela deschisă.

  Începuse să ningă şi Ioana simţi că nu mai îi e frică. Pe neştiute, o mare linişte o învălui din toate părţile. Bradul încărcat de zăpadă, pe care-l vedea foarte bine chiar fără să-şi ridice capul de pe pernă, i se păru deodată cunoscut; era acelaşi brad din grădina copilăriei ei.

  — Cât te iubesc de mult, aşa cum eşti, îi şoptise Ştefan în seara când, întorcându-se pe neaşteptate acasă, o surprinsese nepudrată şi nefardată. Eşti foarte urâtă, cum n-am crezut până acum că ar putea deveni vreodată o femeie atât de frumoasă ca tine.

  Era în preajma Crăciunului, în a şaptea lună de sarcină, şi Ioana se trezea câteodată înspăimântată privindu-se în faţa oglinzii; obrazul era pătat, cu pete mari, roz-veştede, şi gura şi-o simţea uscată, palidă.

  — Eşti foarte urâtă, continuase el luându-i mâna şi sărutându-i-o lung. Şi totuşi, niciodată nu mi-ai fost mai scumpă ca acuma!… Eşti numai a mea, acum. Nu mai mi-e frică de nimeni, acum…