„Se gândeşte mereu la el.” Şi cu toate acestea, înţelesese de mult Ioana, nici măcar nu seamănă; n-ar putea fi confundaţi decât de departe, şi numai de către cineva care nu-i cunoaşte bine nici pe unul, nici pe altul. Aşa cum nu-l cunoştea ea pe Ciru. îl văzuse poate de zece, douăsprezece ori. îl ştia mai bine din fotografii. Şi când venise atunci, la „Ziua Cărţii”, cu un teanc de volume ca să i le semneze, venise şi cu o fotografie. „Pe asta n-o semnez, spusese Partenie dând-o indiferent la o parte. Apoi, fără să ridice capul, o întrebase: Doamnă sau domnişoară…?”

  — Domnişoară…

  Aşa l-a cunoscut. Era mai puţin frumos ca în fotografii. Părea mai ursuz, mai întunecat. Şi îşi pierdea foarte repede răbdarea.

  — Nu vrei să discutăm altceva decât literatură?! o întrerupsese el la începutul primei întâlniri pe care i-o dăduse.

  — Literatură fac eu destulă, şi infinit mai bună decât aceea pe care o citeşti dumneata… Şi când la întâlnirea următoare, Ioana pronunţase numele unui mare scriitor contemporan o întrerupse:

  — Nu există! îmi pare foarte rău să-ţi spulber încă o iluzie, dar acest domn nu există.

  — L-am învăţat şi la şcoală, spusese timid Ioana.

  — Cu atât mai rău pentru dumneata! Singurul scriitor român la ora actuală, sunt, din nefericire, eu. Spun din nefericire, pentru că şi eu sunt un scriitor de mâna a doua, de mâna a treia chiar. Alături de Eschil, de Shakespeare, de Dante, nu exist. Cum vrei să mai existe atunci idolii dumi-tale…?!

  — Idolul meu literar eşti dumneata, spusese, cu un efort, Ioana. Am citit tot ce-ai scris, am păstrat toate articolele dumitale, toate criticile… El o privise amuzat:

  — Atunci, probabil că eşti îndrăgostită de mine, spusese.

  — Da, şoptise Ioana. Vă iubesc din clasa a patra de liceu, de când am citit Tinereţea Melaniei.

  „. Cum am îndrăznit? se întrebase ea de nenumărate ori de atunci. II iubeam mai mult pe Gary Cooper. Pe el îl admiram, doar, aşa cum îl admir şi acum… Şi nici măcar nu-l puteam confunda.” îl îmbrăţişase pentru că îi zâmbea de departe, aşa cum nu-i zâmbise niciodată până atunci, şi îl văzuse dintr-o dată cât era de frumos când zâmbea, şi voise să-i arate cât de mult îi plăcea aşa cum era atunci; adică, aşa cum nu putea fi el niciodată. Aşa nu putea fi decât Ştefan.

  — Pardon! şoptise ea încurcată.

  — Eu ce trebuie să spun? o întrebase Ştefan.

  — Vă rog să mă iertaţi, bâigui ea. V-am confundat… Semănaţi cu cineva…

  — Bine, o întrerupse el, dar eu ce trebuie să spun? Trebuie să spun şi eu ceva, nu e aşa?! Ce-o să credeţi despre mine?! Că sunt un ignorant, că sunt incapabil de o singură replică inteligentă… Mă puteţi oare lăsa aşa?! Trebuie să găsim o replică…

  „Evident că te iubesc şi eu, îi spusese Ciru. Dar ce poate însemna o iubire? Cât poate ea dura? Nimic nu durează în lumea asta; totul trece, totul se preface, totul moare ca să se nască din nou, altfel, în altă parte, cu alţi oameni… De ce te-ai întristat? Te aşteptai poate să-ţi vorbesc de iubirea eternă?! Nu sunt poet. Din nefericire, nu sunt decât romancier şi autor dramatic. M-am specializat în materia aceasta trivială şi teribilă: omul de toate zilele. Omul cu o mic. Să nu cumva să te aud vreodată vorbind în majuscule, să nu cumva să scrii sau să pronunţi Om cu majusculă…” „Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă”, îi spusese ieri Ştefan, în drum spre clinică. îi vorbise întruna, cât ţinuse drumul cu maşina. îi vorbise cu glasul lui neînţeles, fermecat, ţinându-i amândouă mâinile în mâinile lui.

  — Dacă o să fie fată, o facem Regină, spunea. Nu e numaidecât nevoie să aibă un tron al ei, o situaţie dinastică, vreau să spun. Dar va fi o Regină a ceva care n-a mai fost până acum. O Regină a spaţiilor geometrice dificile, bunăoară: se va mişca într-un Univers al ei, stăpânit de ea, poate chiar fundat de ea; un Univers inaccesibil muritorilor de rând, ca noi. Şi în care revoluţiile nu sunt posibile decât de sus în jos, pornind din alte spaţii geometrice, încă şi mai dificile. Dacă va fi s-o răstoarne cineva, va fi tot o Regină, ca ea, sau un Rege, cu mintea mai îndrăzneaţă… Iar de va fi băiat, băiatul nostru va fi Muzicant, Matematician sau Metafizician. Ursitoarele îl vor îmbia, fiecare, cu aceeaşi majusculă: un M… Dacă nu, adăugase el după o clipă, cu o urmă de regret în ochi, copilul nostru va fi al lumii…

  Ioana zâmbi lung. Nu-i mai era deloc frică. Visul cu Antim i se părea un vis visat de mult. Antim, care se ridicase din nou în vârful picioarelor, şi îi bătuse, ca şi atunci, la fereastra vagonului, strigându-i…: „A avut un accident, un accident. Dar nu era soţul dumitale. L-am confundat eu cu el. Eu l-am confundat, el l-a confundat, noi l-am confundat. L-am confundat, l-am confundat”.

  Ştefan îşi repeta întruna: 17 februarie 1937,17 februarie 1937. Voia parcă să ghicească ce destin ascunde ziua aceasta. Aduna cifrele, le împărţea în chip arbitrar, se oprea asupra fiecărei combinaţii. Pe urmă, brusc, îşi aminti că n-au căzut încă de acord asupra numelui, şi începu să caute. Dar îl împiedica mereu o formulă care-i revenea automat în minte: un copil de sex masculin, un copil de sex masculin… Aşa va trebui să declare la primărie şi să semneze hârtia. Şi se simţi din nou responsabil, fără să-şi poată preciza faţă de cine şi în ce fel.

  Se apropia de casă. I-ar fi plăcut să se afle într-un compartiment cu lume multă şi cineva să-l întrebe, aflând că e căsătorit de patru ani:…

  — Aveţi copii?!

  — Da, un băiat ar fi răspuns el.

  — Ce vârstă?!

  — Ştefan ar fi privit atent ceasul