— Trei ceasuri şi douăzeci şi trei de minute!

  Dar simţise că făcuse undeva o greşeală. Urcând scările socoti din nou şi văzu că băiatul lui are în acel moment trei ceasuri şi treizeci şi opt de minute.

  A doua zi, întorcându-se de la clinică, îl găsi pe Biriş aşteptându-l pe scări, fumând.

  — Nu ne-am mai văzut de mult, îi spuse. Credeam că te-ai supărat, în seara aceea, din pricina lui Bursuc…

  Ştefan intrase în cafenea numai pentru că î] zărise pe Biriş în dreptul ferestrei şi i se păruse că fusese văzut şi el. Dar Biriş îl asculta pe Bursuc şi nu-l văzuse.

  M1RCEA ELIADE.

  Îi făcu repede loc la masa lui, prezentându-l vag şi colectiv:

  — Domnul Viziru – şi apoi se întoarse către un bărbat încă tânăr, gras, cu un obraz rotund şi lucios, cu buzele groase, leneşe, şi ochi care îi râdeau mărunţi în fundul capului, îndemnându-l:…

  — Spune, Bursuc! Spune cum a fost!

  Bursuc, înţelese Ştefan, era licenţiat în teologie şi povestea cum era să fie hirotonisit preot; familia îi găsise şi o nevastă, într-un sat vecin cu al lui, lângă Braşov.

  — Am renunţat, îşi reluă el povestea. Nu-mi plac oamenii care nu se ţin de cuvânt. Ne-am înţeles că în afară de zestrea fetei, mie să-mi cumpere o motocicletă. Socrul s-a împotrivit la început: că ce-or să spună credincioşii când şi-or vedea popa pe motocicletă?! Ne modernizăm şi noi, Sfânta biserică, i-am răspuns. Ne motorizăm…!

  Şi izbucni în râs, închizându-şi pe jumătate ochii. Un râs scurt, gros, răguşit.

  — De ce să nu ne modernizăm?! Cu motocicleta slujeşti mai bine biserica. Te cheamă un credincios la miezul nopţii, să-l spovedeşti şi să-l împărtăşeşti

  — cu motocicleta ajungi într-o clipă. îl găseşti sigur în viaţă şi ai timp să-i ierţi toate păcatele…!

  Râse din nou. îl ascultau toţi cu încântare. îl ascultau şi ceilalţi, de la mesele vecine.

  — Şi în ultima zi, în ziua nunţii, mi-a spus că n-a cumpărat motocicleta. Că îi e ruşine. Că n-are nici bani. Că şapte sate îl cunosc pe el drept om vrednic şi cu frica lui Dumnezeu… Eu n-am zis nimic. Şi seara, când m-aştepta mireasa acasă, eu mi-am văzut frumuşel de treabă. Mi-am ras barba, mi-am schimbat hainele şi am plecat. Nu ştiu ce s-o fi ales în urma mea, că n-am trimis bărbat în loc…!

  — Nu m-am supărat, spuse Ştefan conducându-l în birou, dar eram cam grăbit. Şi mă întreb şi acum ce-aţi găsit la Bursuc. Ştiu doar că i-a mers de mult vestea că are geniu şi e diabolic. Am auzit de el şi la minister…

  Biriş se opri o clipă în faţa rafturilor cu cărţi, apoi se apropie de fereastră şi privi acoperişurile caselor; depărtate, risipite, se zăreau turlele de biserici.

  — Povestea asta cu Bursuc, începu el potolit reîntorcându-se în mijlocul camerei, e o poveste lungă. O să stăm de vorbă cu un alt prilej. Deocamdată, îmi pare bine că nu te-ai supărat. Vedeam că nu dai nici un semn de viaţă, că nu mai treci prin strada Măcelari, şi mă întrebam ce o fi cu dumneata, dacă nu cumva oi fi supărat…

  Se întrerupse brusc şi ca şi cum de-abia atunci le-ar fi văzut, se apropie de unul din cele două tablouri; un buchet de flori de câmp alături de o mănuşă neagră de femeie. îl privi adânc, mult timp, fără să scoată un cuvânt.

  — Dar de ce ar fi trebuit să mă supăr? întrebă târziu Ştefan.

  — Mi-a fost teamă să nu te fi jignit chestia lui cu motorizarea bisericii, spuse Biriş aşezându-se în fotoliu.

  Ştefan începu să râdă oarecum absent.

  — Nu sunt un ortodox practicant. Dar chiar dacă aş fi fost, nu m-aş fi simţit jignit de aventurile unui seminarist care-şi lasă să crească barba pentru o parohie şi şi-o rade pentru o motocicletă. Aberaţii de felul ăsta se întâlnesc în toate religiile din lume…

  — Nu vorbi aşa, făcu Biriş cu seriozitate. Bursuc ăsta e mult mai profund decât crezi, mult mai îndrăcit. Să înveţi să-ţi fie frică de el. Eu, dacă aş crede, dacă aş fi, adică un adevărat creştin ortodox, aş tremura la gândul că Bursuc există.

  — Dar de ce?! întrebă Ştefan rezemându-se de birou. Biriş şovăi şi-şi pipăi încurcat creştetul capului.

  — E o poveste lungă, spuse. Dar Bursuc are steaua lui; ăsta ajunge departe… Dar oricum, adăugă schimbând brusc glasul, e un om interesant. E un ratat, un nihilist sută la sută. E interesant din punct de vedere literar, vreau să spun. Mă mir chiar că scriitorii noştri nu l-au folosit până acum în nici o carte. Ar fi trebuit să-l cunoască Partenie. Dar, evident, Partenie nu întâlneşte oameni interesanţi; el umblă tot timpul după „experienţe”…

  — Ascultă, îl întrerupse Ştefan, nu ţi-am dat marea veste. Sunt tată. Am un băiat. De ieri, am un băiat…

  — Felicitările mele, vorbi Biriş fără prea mare entuziasm. Felicitările mele. întoarse apoi capul şi privi din nou tabloul de deasupra fotoliului.

  — Dar să nu-i spui mătuşii mele, adăugă. Ea crede că nu eşti însurat, şi ar vrea să te însoare… N-are nici o importanţă, continuă repede văzând că Ştefan vrea să-l întrerupă, n-are nici o importanţă că ai nevastă şi copil. Ei îi face foarte multă plăcere să-ţi peţească o fată. Aşa îmi peţeşte mie de câţiva ani. Asta e marea ei bucurie; de ce să i-o stricăm…?

  — Şi încă nu ştiu ce nume să-i dăm, spuse Ştefan zâmbind dintr-o dată, înseninat.

  Biriş îl privi lung, fără nici o expresie. îşi căută apoi pachetul cu ţigări şi, înălţându-l, i-l arătă:

  — E pachetul ei, vorbi. M-a trimis să i-l cumpăr şi mi-a spus, din prag: „Şi poate te duci să vezi ce mai face domnul Viziru…” Are un