Vădastra şi-a păzit bine taina. Tată-su nu avea cum să-i afle noua lui locuinţă. închinase împreună cu locotenentul Băleanu apartamentul unui diplomat plecat în străinătate. Băleanu era un bărbat înalt, cu umerii largi, cu grumazul totuşi delicat şi cu o expresie de copilărească fericire în ochi. Rămânea rareori serile acasă.

  — Sunt invitat în familie, spunea.

  Vădastra începuse să fie intrigat de absenţele acestea, care i se păreau misterioase. Odată, plictisindu-se singur, se apucă să cerceteze cu de-amănuntul odaia lui Băleanu. Luă carte cu carte, răsfoindu-le cu mare grijă, doar o găsi vreo scrisoare senzaţională, dar fără nici un rezultat. Sertarele de la birou erau toate închise, dar se îndreptă spre garderob şi începu să desfacă sertarele, privind cu mare atenţie rufele, apoi examina apa de colonie, batistele, şi în cele din urmă, uniformele. Alese pe cea mai elegantă şi o scoase afară. Haina de militar, pe care Spiridon o visase în copilărie, avea încă o foarte mare atracţie pentru el. O privi cu multă emoţie; rangul de ofiţer era singurul lucru pe care nici cele mai îndrăzneţe închipuiri ale lui nu i-l puteau da. în cele din urmă nu se mai putu stăpâni, îşi scoase haina şi îmbrăcă, aproape tremurând, vestonul de locotenent. Apoi se apropie de oglindă şi se privi cu nesaţ. Tunica îi venea aproape pe măsură; doar umerii, cu mult mai laţi, l-ar fi făcut să pară un uriaş dacă nu cădeau puţin în jos, dându-i aerul unui manechin prost îmbrăcat. Spiridon, însă, nu mai obosea admirându-se. Se depărta şi se apropia de oglindă, ţinându-şi grumazul ţeapăn, marţial, privindu-se când din faţă, când din profil, cu şi fără monoclu. De-abia în această uniformă cu umeri enormi, cu linia bărbătesc tăiată, se regăsea pe el însuşi; aşa se văzuse el întotdeauna, şi acum se contempla în carne şi oase aşa cum nu se întrezărise decât în propria lui închipuire. Mustaţa scurt tunsă şi monoclul negru adăugau o trăsătură de picantă impertinenţă staturii vaste şi marţiale. Spiridon se dezbrăcă târziu, cu melancolie, dar cu o tainică bucurie în suflet.

  A doua zi, Băleanu veni să-l vadă şi Spiridon tresări; poate că a observat ceva, îşi spuse. Locotenentul avea într-adevăr o expresie curioasă; parcă s-ar fi trudit să-şi ascundă nervozitatea sub un zâmbet mai stăruitor ca de obicei.

  — Ştii, începu el după ce se scuză că-l deranjează, vreau să-ţi spun un secret…

  Ochiul lui Spiridon se aprinse brusc. Cum Băleanu făcu o pauză, aşteptând să fie încurajat, Spiridon trase scaunul aproape de el şi-l îndemnă cu un gest scurt.

  — Ia spune…

  — Ştii că învăţ nemţeşte, mărturisi Băleanu.

  O clipă Spiridon crezu că celălalt glumeşte, dar locotenentul continuă cu seriozitate.

  — M-am gândit să fac un an, doi de şcoală germană şi e mai bine să mă apuc de pe acum. Dar este o limbă foarte grea… Atâtea declinări, domnule! exclamă el cu admiraţie şi teamă.

  Spiridon simţi cum îl cuprinde mila pentru acest militar frumos, care consideră un fapt vrednic de cel mai mare secret şi admiraţie învăţarea unei limbi europene moderne.

  — Şi după ce-ai să-ţi termini şcoala în Germania, ce-ai să faci? întrebă el sarcastic.

  — Cum, ce-am să fac? Am să fiu atunci căpitan…

  — Şi după asta? stărui, implacabil, Spiridon.

  — Ce vrei să spui?

  — Ce-ai să faci, după ce vei ajunge căpitan?

  — Ce facem toţi, noi, ostaşii…

  — Mă rog, toate acestea unde duc? în cele din urmă, ce ai să fii? întrebă agitat Spiridon. Drumul pe care mergi, trebuie să aibă o ţintă… Ei bine, eu te întreb care este această ţintă finală, către care tinzi?! Dacă toate îţi vor ieşi din plin, cum îţi urez să-ţi iasă, ce-ai să ajungi…?!

  — General, răspunse cu seriozitate jignită Băleanu. General, general de divizie, poate chiar de corp de armată.

  — Să spunem c-ai să fii chiar ministru de Război, îl întrerupse Spiridon.

  — Nu, asta e greu… Trebuie să ai relaţii…

  — Mă rog, să presupunem totuşi c-ai să fii într-o zi ministru de Război. Ei şi? Ce-ai realizat cu asta? Ce înseamnă să fii ministru de Război?! Mai întâi de toate, România e o ţară mică şi la noi guvernele se schimbă foarte des…

  Locotenentul îl privea cu mai multă atenţie ca de obicei, închizând puţin ochii ca să înţeleagă mai bine, trudindu-se să ghicească sensul ascuns al celor spuse de Spiridon după gesturile lui, după felul cum sublinia anumite cuvinte. Totuşi când îl auzi vorbind despre eventualitatea şi zădărnicia unui post de ministru al Războiului – nu-i veni să-şi creadă urechilor. Nu mai înţelegea nimic.

  — Dar atunci, după dumneata, ce-ar trebui să fac? întrebă el neştiind ce să întrebe altceva.

  — Nu, eu nu zic nimic, începu Spiridon cu un glas mai domolit. Eu nu zic că această carieră pe care ai ales-o nu e frumoasă… Dimpotrivă, ca să-ţi mărturisesc, şi eu visam când eram copil să ajung ofiţer… Eu nu zic că ai făcut rău că ţi-ai ales această carieră. Dar, în fond, ce satisfacţii poate să-ţi dea? Ce înseamnă să fii general? Dacă ai avea posibilitatea să ajungi un al doilea Napoleon, atunci înţeleg. Prin cariera armelor îţi cucereşti un loc unic în Europa, şi după aceea poţi face ce vrei. Aşa înţeleg şi eu. Dar, vezi, la noi e greu să ajungi aşa ceva. Suntem o ţară mică…

  — Nu te înţeleg, repetă tulburat Băleanu.

  — Vreau să spun că oricât ai ajunge de departe, tot nu înseamnă mare lucru… Să nu crezi că vreau să te jignesc. Majoritatea carierelor sunt aşa. Ai impresia că-ţi dau ceva, şi când te gândeşti bine vezi că nu-ţi dau nimic… Eu, când eram băiat de liceu, continuă el cu alt glas, zâmbind, visam să ajung