— Şi ţi-a atras atenţia să nu-mi spui nimic? întrebă din nou Aleoşa.

— Să nu suflu o vorbă nimănui, dar mai ales ţie! în nici un caz, tu nu trebuia să afli. Se teme, probabil, să nu-mi stai în drum ca o remuşcare; ştie că tu eşti conştiinţa mea. Să nu mă dai de gol că ţi-am vorbit despre intenţiile lui. Vezi să nu scapi vreun cuvânt.

— Ai dreptate, încuviinţă Aleoşa. Nu poţi să iei nici o hotărâre înainte de a cunoaşte sentinţa. După proces ai să vezi ce-i de făcut; omul nou-născut, pe care-l simţi în adâncul tău va ieşi în sfârşit la iveală şi el va avea ultimul cuvânt.

— Omul nou sau poate un Bernard care va decide după tipicul Bernarzilor! Mi se pare uneori că şi eu sunt o sămânţă bicisnică de Bernard! strâmbă din buze cu amărăciune Mitea.

— Dar se poate, frăţioare, să nu mai ai nici o speranţă? Crezi într-adevăr că n-o să-ţi poţi dovedi dreptatea la proces?

Mitea dădu din umeri, parcă puţin iritat, şi clătină din cap.

— Aleoşa, trebuie să pleci, băieţaş! spuse el tresărind. I-auzi ce gură face directorul în curte, acuşi ne pomenim cu el aici. E târziu, am încălcat regulamentul. Sărută-mă repede şi fă-mi cruce, dragul meu, fă-mi cruce, ca să pot duce crucea pe care o am de purtat mâine...

Fraţii se îmbrăţişară şi se sărutară.

— Ştii că Ivan, rosti deodată Mitea... mă îndeamnă să evadez, deşi crede că eu am ucis! şi un zâmbet dureros îi pecetlui gura.

— L-ai întrebat tu ce crede?

— Nu, nu i-am întrebat. Mă gândeam s-o fac, dar n-am îndrăznit. N-am avut curaj. Nici nu-i nevoie: am citit în ochii lui. Hai, la revedere!

Se sărutară încă o dată în fugă, dar nici nu apucă bine Aleoşa să iasă pe uşă, că Mitea îl întoarse din drum.

— Stai, Aleoşa, stai aşa în faţa mea!

Îl apucă iarăşi de umeri. Era nespus de palid, atât de palid, încât, cu tot întunericul din încăpere, se vedea că se schimbase la faţă. Buzele îi tremurau şi se uita drept în ochii lui Aleoşa.

— Aleoşa, să-mi spui cinstit adevărul adevărat, ca în faţa lui Dumnezeu: tu ce crezi, am ucis sau nu? Vreau să ştiu ce crezi tu; da sau nu? Să-mi spui adevărul curat, sa nu mă minţi! strigă el pătimaş.

Aleoşa se cutremură înfiorat, ca şi când i-ar fi trecut un cuţit prin inimă.

— Dar ce ţi-a venit?... Îngăimă el pierdut.

— Adevărul, spune-mi adevărul, să nu mă minţi! stărui Mitea.

— N-am crezut nici o clipă c-ai putea fi ucigaşul, mărturisi într-o izbucnire Aleoşa, cu un tremur în glas, ridicând mâna în sus, ca şi cum l-ar fi luat martor pe Dumnezeu.

O fericire nemărginită lumină faţa lui Mitea.

— Îţi mulţumesc! rosti el tărăgănat, suspinând ca şi când s-ar fi trezit dintr-un leşin. Parcă mi-ai dat viaţă... Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar până acum m-am temut să te întreb, pe tine, tocmai pe tine! Hai, du-te! Mă simt acum înarmat pentru ziua de mâine, să-ţi dea Dumnezeu sănătate! Du-te acum, du-te! Iubeşte-l pe Ivan! strigă Mitea în urma lui.

Plecând, Aleoşa avea obrajii scăldaţi în lacrimi. Îndoiala cumplită ce mocnea în sufletul lui Mitea, lipsa de încredere pe care o dovedea chiar faţă de el, îi dezvălui dintr-o dată prăpastia fără fund în care se zvârcolea, mistuit de durere şi cruntă disperare, nefericitul său frate – prăpastie ale cărei adâncuri ameţitoare Aleoşa nu le întrezărise până atunci. O milă profundă, neţărmurită îl copleşi, sleindu-l într-o clipă de puteri. Inima îi sângera, sfâşiată. Îşi aminti cuvintele pe care Mitea i le strigase la sfârşit: „Iubeşte-l pe Ivan!” Tocmai la el se ducea. De dimineaţă încă îşi pusese în gând să dea neapărat ochi cu el. Ivan îl neliniştea tot atât de mult ca şi Mitea, şi mai mult ca oricând acum, după ce stătuse de vorbă cu deţinutul.

V - NU EŞTI TU... NU EŞTI TU!...

Ca să meargă la Ivan trebuia să treacă prin faţa casei în cart locuia Katerina Ivanovna. Ferestrele erau luminate. Aleoşa îşi încetini pasul şi se decise să intre. N-o văzuse pe Katerina Ivanovna de mai bine de o săptămână şi se gândea că poate Ivan se afla la dânsa, dat fiind că a doua zi Mitea avea de trecut printr-o atât de grea încercare. Sună şi, în timp ce suia scara abia luminată de un felinar chinezesc, văzu pe cineva coborând treptele. Nu-şi dădu seama decât în momentul când ajunse în dreptul lui că era Ivan. Fusese, prin urmare, la Katerina Ivanovna.

— Ah, tu erai!... spuse Ivan Feodorovici rezervat. La revedere. Te duci la dânsa?

— Da.

— Nu te-aş sfătui. E „nervoasă” şi mi-e teamă c-ai s-o tulburi şi mai tare.

— Nu, nu! se auzi o voce, şi în aceeaşi clipă uşa se dădu de perete. Ai fost pe la el, Alexei Feodorovici?

— Da, am fost la închisoare.

— Ai să-mi spui ceva din partea lui? Intră, Aleoşa. Şi dumneata, Ivan Feodorovici, vino înapoi: Neapărat – auzi? – neapărat!

Glasul Katei era atât de poruncitor, încât Ivan Feodorovici, după ce stătu o clipă în cumpănă, se hotărî să urce din nou treptele împreună cu Aleoşa.

— A tras cu urechea! bombăni el iritat, ca pentru sine, dar Aleoşa îl auzi. Dacă-mi dai voie, am să rămân cu paltonul pe mine, spuse el intrând în salon. Nu, mulţumesc, nu stau. De altfel, n-am să mai zăbovesc decât un minut.

— Ia loc, Alexei Feodorovici, îl pofti Katerina Ivanovna, care rămase în picioare.

Nu părea să se fi schimbat prea mult în ultimele două luni, doar în ochii ei negri ardea acum o văpaie sinistră. Aleoşa avea să-şi amintească mai târziu că-n seara aceea i se păruse extraordinar de frumoasă.

— Ce ţi-a spus să-mi comunici?

— Atâta tot, rosti Aleoşa, privind-o drept în ochi. Să cauţi să te menajezi şi să nu pomeneşti nimic la proces de... (Aleoşa se poticni) de ceea ce s-a petrecut între voi... atunci când v-aţi cunoscut... În oraşul acela.

— Aha, să nu spun că m-am închinat până la pământ pentru banii aceia! îşi aminti ea, râzând cu amărăciune. Pentru