Aleoşa o privea încordat, căutând să înţeleagă ce vrea.

— Şi pe dumneata şi pe el, răspunse el încet.

— Asta este! răbufni ea cu ură, înroşindu-se toată. Dumneata încă nu mă cunoşti, Alexei Feodorovici! continuă apoi pe un ton ameninţător. Şi nici eu n-am ajuns încă să mă cunosc prea bine. Cine ştie cu ce ochi ai să mă priveşti după interogatoriul de mâine! O să fii, poate, în stare să mă sfâşii în bucăţi.

— Să spui cinstit adevărul, zise Aleoşa, asta-i tot ce ţi se cere.

— Femeia de multe ori e necinstită, rosti ea printre dinţi. Nu e nici un ceas de când credeam c-o să-mi fie groază numai să mă ating de tâlharul acela... ca de o năpârcă... şi totuşi, nu! A rămas încă şi acum tot un om pentru mine! Dar să fie chiar adevărat că el a ucis? El a ucis într-adevăr? strigă ea isteric, întorcându-se brusc spre Ivan Feodorovici.

Aleoşa îşi dădu seama că-i mai pusese această întrebare, poate chiar cu puţin înainte de venirea lui, că nici atunci nu era pentru prima, ci pentru a suta oară probabil că i-o punea şi ca, până la urmă, ajunseseră să se certe.

— Am fost la Smerdeakov... Tu, numai tu ai căutat să mă convingi că-i un paricid! Şi am crezut, fiindcă mi-ai spus tu! continuă ea, adresându-se mai departe lui Ivan Feodorovici.  Acesta schiţă un zâmbet forţat.

Aleoşa tresări surprins când o auzi pe Katerina Ivanovna spunându-i: tu. Nici nu bănuise până atunci că relaţiile dintre ei le îngăduiau să se tutuiască.

— Ajunge! i-o reteză Ivan. Mă duc. Am să mai trec mâine şi, întorcându-se pe loc, ieşi din odaie şi se îndreptă sprfe capul scării.

Katerina Ivanovna îl apucă de ambele mâini pe Aleoşa cu un gest autoritar.

— Du-te după el! Caută să-l ajungi! Nu-l lăsa singur nici o clipă, şopti ea precipitat. E nebun. Ce, nu ştiai? Nu e-n toate minţile. Are febră cerebrală, delirează! Mi-a spus doctorul, du-te, du-te repede după ti...

Aleoşa sări ca împins de un resort şi fugi după Ivan care nu apucase să facă nici cincizeci de paşi pe uliţă.

— Ce vrei? întrebă el când Aleoşa îl ajunse din urmă. Te-a trimis după mine fiindcă sunt nebun? Ştiu totul pe dinafară, adăugă el iritat.

— Exagerează, fireşte, dar totuşi are dreptate să spună că eşti bolnav, răspunse Aleoşa. Mă uitam la tine adineauri, când eram sus, şi într-adevăr ai o figură de om bolnav, da, da, bolnav, Ivan!

Ivan îşi văzu mai departe de drum, fără să se oprească. Aleoşa se ţinu după el.

— Spune-mi, Alexei Feodorovici, tu ştii cum înnebunesc oamenii? îl întrebă din senin Ivan, cu o voce schimbată, potolită, fără urmă de enervare; dimpotrivă, tonul lui mărturisea cea mai candidă curiozitate.

— Să-ţi spun drept, habar n-am; cred, totuşi, că există diverse forme de nebunie.

— Poţi să-ţi dai seama singur că eşti pe cale să-ţi pierzi minţile?

— Bănuiesc că în asemenea cazuri nu mai eşti chiar atât de lucid ca să poţi observa singur, răspunse mirat Aleoşa.

Ivan tăcu câteva clipe.

— Dacă vrei să putem sta de vorbă, schimbă, te rog, subiectul! spuse el deodată răstit.

— Era să uit, am o scrisoare pentru tine, îl anunţă timid Aleoşa, scoţând din buzunar şi înmânându-i răvaşul Lizei.

Tocmai ajunseseră în dreptul unui felinar. Ivan recunoscu numaidecât scrisul.

— A, e de la drăcuşorul acela, rânji el răutăcios şi, fără să mai deschidă plicul, îl rupse în bucăţi pe care le aruncă în vânt. Hârtioarele se risipiră care încotro. Nici măcar n-a împlinit şaisprezece ani şi se şi oferă! spuse el dispreţuitor, mergând mai departe.

— Cum adică? exclamă Aleoşa.

— Cum? Foarte simplu. Aşa cum se oferă femeile pierdute.

— Cum poţi să vorbeşti aşa, Ivan?! îi luă apărarea Aleoşa. Nu e decât un copil, se poate să insulţi, să înjoseşti un copil! E bolnavă, sărăcuţa, tare bolnavă, mi-e teamă că n-o să rămână zdravănă la minte... N-aveam încotro, trebuia să-ţi înmânez scrisoarea... şi eu, care aşteptam un cuvânt de la tine, ceva... ca s-o pot scăpa.

— N-ai ce aştepta de la mine. O fi ea copil, eu însă, în orice caz, nu sunt dădaca ei. Taci, Alexei, nu insista! Nu mă interesează.

O bucată de vreme, nici unul, nici celălalt nu mai spuse nimic.

— Acum toată noaptea o să se roage la Maica Domnului ca s-o înveţe ce să facă mâine la proces, rosti sarcastic Ivan, cu înverşunare.

— Vorbeşti despre... Katerina Ivanovna?

— Da. În ce postură să apară: în chip de geniu bun, sau ca o cobe pentru Mitenka? Cu lacrimi în ochi are să roage pronia cerească s-o lumineze. Fiindcă, vedeţi dumneavoastră, dânsa nu ştie ce cale să aleagă, n-a avut încă timp să se gândească! Şi asta mă ia drept dădacă, ar vrea s-o leagăn în braţe şi s-o adorm!

— Katerina Ivanovna te iubeşte, observă Aleoşa cu o umbră de melancolie.

— Se prea poate. Numai că eu n-am nici un chef.

— Suferă. De ce îi spui... uneori... cuvinte care-i întreţin speranţele? îl dojeni cu sfială Aleoşa. Fiindcă ştiu că i-ai dat speranţe... iartă-mă că-ţi vorbesc aşa, se grăbi el să se scuze.

— Nu pot să fac ceea ce ar trebui, adică să rup definitiv cu dânsa şi să dau cărţile pe faţă! răspunse iritat Ivan. Sunt nevoit să aştept pronunţarea. Dacă rup cu ea în momentul ăsta, ca să se răzbune, ar fi în stare ă-i dea la cap banditului, pentru că-l urăşte şi ştie foarte bine că-l urăşte. E numai minciună, minciună şi iar minciună! Atâta timp cât n-am rupt încă legăturile şi mai poate spera, n-o să-i facă nici un rău criminalului, ştiind cât de mult ţin să-l scap din impasul ăsta. Ah, numai de s-ar pronunţa odată şi blestemăţia aceea de sentinţă!

Epitetele „criminal” şi „bandit”, aplicate lui Mitea, avură un ecou dureros în sufletul lui Aleoşa.

— Dar cum ar putea să-i dea la cap lui Mitea? întrebă el, cântărind în minte cuvintele lui Ivan. Ce poate, oare, să spună ca să-l