— Tu n-ai de unde să ştii. Deţine un act scris de mâna lui Mitea, un document care dovedeşte cu cea mai mare precizie că el l-a omorât pe Feodor Pavlovici.

— Imposibil! strigă Aleoşa.

— Cum imposibil? L-am citit cu ochii mei.

— Nu se poate să existe un document ca ăsta, repetă cu înfocare Aleoşa. Nu se poate, din moment ce nu este el ucigaşul. Nu l-a ucis el pe tata, nu el!

Ivan Feodorovici se opri brusc.

— Şi atunci, după părerea dumitale, cine este ucigaşul? întrebă el glacial, pe un ton cât se poate de arogant.

— Ştii tu cine, răspunse domol, dar convins, Aleoşa.

— Cine? Crezi cumva în fabula cu cretinul acela epileptic Smerdeakov?

Aleoşa se simţi străbătut de un fior din creştet până-n tălpi.

— Ştii tu cine... şopti el din nou, istovit de puteri, cu suflarea tăiată.

— Cine, cine? strigă furios Ivan.

Toată stăpânirea de sine pe care o dovedise până atunci îl părăsise într-o clipă.

— Eu nu ştiu decât atât, continuă tot în şoaptă Aleoşa. Pe tata nu tu l-ai ucis!

Ivan rămase ca împietrit.

— Nu tu! Cum adică nu tu?

— Nu tu l-ai ucis pe tata, nu tu! repetă hotărât Aleoşa.

Tăcură şi unul, şi altul, câteva clipe.

— Asta ştiu şi eu că nu l-am ucis pe bătrân! Aiurezi? întrebă Ivan cu o umbră de zâmbet crispat.

Se uita la Aleoşa cu o privire sfredelitoare. Se opriseră tocmai sub un felinar.

— Şi, cu toate astea, Ivan, de câte ori nu ţi-ai spus că tu eşti ucigaşul...

— Când am spus?... Eu am fost la Moscova... Când am spus? bâigui pierdut Ivan.

— De câte ori, în aceste două luni de restrişte, când rămâneai singur, nu ţi-ai spus că tu eşti vinovatul, continuă Aleoşa cu acelaşi glas molcom, dar limpede ca şi mai înainte. Părea că vorbeşte ca în transă, mânat de o voinţă străină, supunându-se unei implacabile porunci. Te-ai acuzat singur şi ai recunoscut în sinea ta ca numai tu eşti ucigaşul. Dar nu l-ai ucis tu, nu, te înşeli, nu eşti tu criminalul, auzi? Nu tu! Dumnezeu mă trimite să-ţi spun.

Tăcură amândoi îndelung; un minut întreg, nici unul din ei nu mai rosti un cuvânt. Se priveau ochi în ochi, amândoi palizi la faţă. Deodată, Ivan începu să tremure şi-şi înfipse degetele în umărul lui Aleoşa.

— Ai fost la mine! şuieră el printre dinţi. Ai fost la mine în noaptea când a venit... Mărturiseşte... l-ai văzut, nu-i aşa că l-ai văzut?

— De cine-i vorba... de Mitea? întrebă Aleoşa nedumerit.

— Nu de el, dă-l dracului de bandit! urlă Ivan ca scos din minţi. Ştiai că el vine la mine? Cum ai aflat? Spune!

— Care el? Nu ştiu despre cine vorbeşti, îngăimă Aleoşa speriat.

— Ba ştii... altfel, cum ai fi... Nu se poate să nu ştii... Luându-şi seama deodată, făcu un efort să se stăpânească.

Stătea locului, ca şi când ar fi cumpănit ceva în minte. Un surâs ciudat îi schimonosea gura.

— Frăţioare, continuă Aleoşa cu un tremur în glas, ţi-am spus asta ştiind că ai încredere în mine. Ţi-am spus acum o dată pentru totdeauna: nu eşti tu ucigaşul, nu eşti tu! Auzi? O dată pentru totdeauna! Dumnezeu m-a îndemnat să ţi-o spun, chiar dacă din clipa asta ar fi să mă urăşti toată viaţa...

Ivan Feodorovici izbuti, în sfârşit, să-şi redobândească sângele rece.

— Alexei Feodorovici, zise el cu un zâmbet glacial, ştii foarte bine că niciodată n-am putut să sufăr proorocii şi epilepticii, şi cu atât mai puţin pe trimişii lui Dumnezeu. Din momentul ăsta nu mai vreau să am de-a face cu dumneata nici acum, nici în vecii vecilor. Drumurile noastre se despart aici, la răscruce, te rog să pleci imediat. De altfel, mi se pare că asta e chiar ulicioara ce duce acasă la dumneata. Şi mai ales fereşte-te să vii cumva la mine astăzi! Ai auzit?

Ivan se întoarse şi porni mai departe cu paşi apăsaţi, fără să se mai uite îndărăt.

— Frăţioare! strigă după el Aleoşa. Dacă ţi se întâmpla ceva azi, gândeşte-te întâi şi întâi la mine!...

Ivan însă nu mai catadicsi să-i răspundă. Aleoşa rămase în colţul străzii, lângă felinar, până ce fratele său se mistui în noapte. Abia atunci se urni din loc, îndreptându-se agale spre casă.

Nici el, nici Ivan Feodorovici, nu voiseră să locuiască în casa pustie a lui Feodor Pavlovici şi şedeau acum separat. Aleoşa închiriase o cameră mobilată la nişte cetăţeni din oraş, iar Ivan Feodorovici se instalase într-o casă arătoasă, proprietatea unei văduve de funcţionar cu oarecare avere, unde ocupa un apartament spaţios şi destul de confortabil, atâta doar că locuia cam departe de centru. Treburile gospodăreşti le făcea o băbuţă, o femeie tare bătrână, surdă ca o ciubotă şi cam beteagă din pricina reumatismului, care se culca cu găinile şi se scula la şase dimineaţa. În ultimele două luni, Ivan Feodorovici devenise foarte puţin pretenţios şi-i plăcea singurătatea. Până şi odaia în care dormea şi-o deretica singur, iar în celelalte încăperi nu intra decât foarte rar. Sosind acasă, apucă şnurul clopoţelului de la poartă, dar în aceeaşi clipă se răzgândi. Se simţea încă fremătând de indignare şi tremura scuturat de fiori din creştet până-n tălpi. Lăsă din mână şnurul, scuipă şi se întoarse în loc, întinzând din nou pasul la drum, spre celălalt capăt al oraşului, unde, la o depărtare de două verste de casa lui, se afla o coşmelie de bârne, povârnită într-o rână; acolo şedea acum Maria Kondratievna, fosta vecină a lui Feodor Pavlovici, aceea care venea mereu la el, la bucătărie, după câte un castron de supă, şi căreia Smerdeakov îi cânta din ghitară. Îşi vânduse căscioara şi se mutase cu maică-sa într-un fel de bojdeucă ţărănească, unde după moartea lui Feodor Pavlovici se aciuase şi Smerdeakov, grav bolnav. La el se ducea acum Ivan Feodorovici, mânat de un imbold ce se trezise în el brusc, dar irezistibil.

VI - PRIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV

Era pentru a treia oară că se ducea la Smerdeakov de când se întorsese de la Moscova. După nenorocire, dăduse pentru prima oară ochi cu feciorul şi stătuse de vorbă cu el chiar în ziua