când sosise în oraş; mai fusese apoi o dată pe la Smerdeakov, două săptămâni mai târziu. Pe urmă, adică după cea de-a doua întrevedere, nu-şi mai făcuse drum pe acolo, aşa că trecuse o lună şi mai bine de când nu-l mai văzuse şi nici nu mai auzise nimic despre dânsul. Ivan Feodorovici se înapoiase de la Moscova la cinci zile după moartea tatălui sau, aşa încât nu mai apucase să-l vadă nici măcar în coşciug, deoarece bătrânul fusese înmormântat chiar în ajun. Întârzierea se datora faptului că Aleoşa, neştiind unde să-l anunţe printr-o depeşă, se gândise să apeleze la Katerina Ivanovna, care nu-i cunoştea nici ea adresa şi telegrafiase la rândul său surorii şi mătuşii sale, fiind sigură că Ivan Feodorovici se va duce pe la ele imediat ce va sosi în localitate. Acesta însă nu se învrednicise să le viziteze decât după patru zile, şi cum citise telegrama, fără să mai piardă o clipă, pornise la drum, grăbindu-se să se înapoieze acasă. Primul om cu care se văzuse la noi, în oraş, fusese Aleoşa. În cursul discuţiei pe care o avuseseră împreună, Ivan Feodorovici constatase, spre marea sa mirare, că mezinul nu avea nici cea mai mică suspiciune în privinţa lui Mitea, fiind absolut convins că ucigaşul nu putea fi decât Smerdeakov – ceea ce era în deplină contradicţie cu opinia publică din oraşul nostru. Ivan stătuse apoi de vorbă cu ispravnicul şi cu procurorul şi aflase în amănunţime împrejurările arestării şi acuzaţiile aduse lui Mitea. Cu atât mai mult fusese surprins de convingerea lui Aleoşa, deşi era încredinţat fără îndoială că se datora dragostei frăţeşti ce se revărsase acum în toată plenitudinea ei şi compătimirii pentru soarta lui Mitea, la care – după cum ştia el – Aleoşa ţinea foarte mult. Şi fiindcă veni vorba de sentimente, trebuie să spunem o dată pentru totdeauna că Ivan nu avea nici cea mai mică afecţiune pentru Dmitri, pe care nu putea să-l sufere; cel mult dacă simţea uneori un fel de milă pentru el, o milă însă amestecată cu un dispreţ adânc ce se îngemăna cu dezgustul. Totul la Mitea, începând cu înfăţişarea, îi trezea antipatia, iar dragostea Katerinei Ivanovna pentru el i se părea pur şi simplu revoltătoare. Se dusese totuşi să-l vadă pe Mitea la închisoare chiar în ziua când sosise în oraş şi această întrevedere, departe de a-i zdruncina certitudinea că era într-adevăr vinovat, nu făcuse decât să i-o consolideze. Îl găsise pe fratele său agitat, într-o stare de surescitare maladivă. Mitea era foarte volubil, deşi părea distrat, cu gândurile împrăştiate; îl acuza mereu pe Smerdeakov şi se încurca la tot pasul. Insista mai ales asupra celor trei mii de ruble de care îl „jecmănise” răposatul. „Erau banii mei, banii mei, repeta el într-una. Şi chiar dacă i-aş fi furat, eram în dreptul meu”. Nu combătea nici una din probele acumulate împotriva lui şi dacă încerca sa explice faptele în avantajul său, pierdea şirul la un moment dat şi începea să bată câmpii; în totul însă făcea impresia că nu simte nevoia să se dezvinovăţească nici în faţa lui Ivan, nici în faţa oricui ar fi fost. Dimpotrivă, îşi ieşea din sărite, respingea cu mândrie toate acuzaţiile şi, furios şi înfierbântat, dădea drumul la o ploaie de înjurături. Îşi bătea joc de mărturia lui Grigori care susţinea că uşa fusese deschisă; „probabil a deschis-o Sarsailă”, zicea el, fără să poată totuşi da faptului o explicaţie cât de cât plauzibilă. Ba până la urmă, cu prilejul acelei vizite, izbutise chiar să-l jignească pe Ivan Feodorovici, spunându-i de la obraz că n-are de dat socoteală celor care susţin că „totul este permis” şi că aceştia n-au dreptul nici să-l bănuiască, nici să-l ancheteze. În general nu se arătase câtuşi de puţin amabil cu dânsul. În ziua respectiva, ieşind de la închisoare, Ivan Feodorovici se dusese întins la Smerdeakov.

În tren, în timp ce se întorcea de la Moscova, se gândise necontenit la el şi la discuţia pe care o avuseseră împreună în ajunul plecării. Erau atâtea lucruri care îl puneau pe gânduri, atâtea altele care-i trezeau suspiciuni... Totuşi, în depoziţia pe care o făcuse în faţa judecătorului de instrucţie, Ivan Feodorovici socotise de cuviinţa să treacă sub tăcere – deocamdată, cel puţin – această discuţie. Voia să dea ochi mai întâi cu Smerdeakov care se afla internat în spital. La insistenţele lui, atât Herzenstube, cât şi medicul Varvinski, cu care stătuse de vorbă acolo, răspunseseră categoric că nu putea să încapă nici un dubiu în privinţa diagnosticului şi că pacientul suferea într-adevăr de epilepsie şi se arătaseră chiar foarte surprinşi atunci când îi întrebase dacă nu cumva Smerdeakov simulase o criză în ziua când se întâmplase nenorocirea. Căutaseră atunci să-i explice că era vorba de un acces de o violenţă excepţională, care ţinuse cu intermitenţe câteva zile în şir, că bolnavul fusese chiar la un pas de moarte şi că de-abia acum, după o îngrijire foarte serioasă, se putea afirma că pacientul va scăpa cu viaţă. „Totuşi (adăugase doctorul Herzenstube), o să rămână probabil cu oarecare deficienţe mentale, dacă nu pentru toată viaţa, cel puţin pentru o bună bucată de vreme”. Şi cum Ivan Feodorovici se grăbise să întrebe nerăbdător: „Prin urmare, acum este nebun?”, i se răspunsese că „deocamdată nu chiar complet, dar prezintă unele anomalii”. Ivan Feodorovici hotărâse să verifice personal ce era cu aşa-zisele anomalii. I se îngăduise fără nici o greutate să vadă imediat bolnavul. Îl găsise pe Smerdeakov culcat în pat, într-o rezervă, în cel de al doilea pat zăcea un cetăţean bolnav de dropică, un biet om căruia medicii nu-i mai dădeau de trăit decât cel mult o zi, două, şi care, deci, nu putea să le stingherească discuţia. Văzându-l pe Ivan Feodorovici, Smerdeakov rânjise cam neîncrezător, şi la început se arătase chiar intimidat. Cel puţin aşa i se păruse vizitatorului. Asta însă numai în primul moment, pentru că după aceea, până la plecare, Smerdeakov îl uluise pur şi simplu prin calmul de care dăduse dovadă. Dintr-o ochire, Ivan Feodorovici putuse să-şi dea