seama de starea gravă în care se afla bolnavul; Smerdeakov era slab prăpădit, galben ca ceara la faţă, cu obrajii scofâlciţi, şi vorbea tărăgănat, ca şi cum abia şi-ar fi mişcat limba în gură. Timp de douăzeci de minute, cât stătuse la el, se plânsese de dureri de cap şi de junghiuri în oase. Chipul lui stafidit, de castrat, se micşorase cît pumnul, avea părul zbârlit la tâmple, iar din moţul de pe frunte nu mai rămăsese decât o şuviţă subţirică. Doar ochiul stâng, pe jumătate închis, ce clipea mereu ca şi când i-ar fi făcut semn, era singurul indiciu care îl amintea pe Smerdeakov cel de odinioară „E o plăcere să stai de vorbă cu un om deştept!” (îşi amintise) Ivan Feodorovici în momentul acela. Vizitatorul se aşezase pe un taburet la picioarele patului. Smerdeakov se foise gemând în pat, fără să-i adreseze însă nici un cuvânt; se mulţumise să tacă, ca şi cum n-ar fi avut nici cea mai uşoară curiozitate.

— Poţi să vorbeşti? îl întrebase Ivan Feodorovici. N-am să te obosesc prea mult.

— Pot, cum de nu! îngăimase Smerdeakov cu o voce slabă. De mult v-aţi întors? adăugase el cu un fel de condescendenţă, ca şi când ar fi vrut să dea curaj musafirului stingherit.

— N-am sosit decât azi... Am venit să descurc încurcătura asta de maţe!

Smerdeakov oftase.

— De ce oftezi, doar ai ştiut dinainte!? îl luase la sigur Ivan Feodorovici.

Feciorul tăcuse o clipă, cu o mutră gravă.

— Cum să nu fi ştiut?! Se vedea lămurit din capul locului. Dar cine ar fi bănuit c-o să iasă aşa?

— Cum să iasă, adică? Nu mai umbla cu fofârlica! N-ai prevăzut singur că vei avea o criză de epilepsie în momentul când ai să intri în pivniţă? Ai indicat precis locul, în pivniţă.

— Aţi spus asta la interogatoriu? întrebase flegmatic Smerdeakov.

Ivan Feodorovici îşi ieşise din sărite.

— Nu, n-am spus nimic, dar am să spun negreşit. Sunt o mulţime de lucruri pe care trebuie să mi le explici, dragul meu, şi să-ţi intre bine în cap că nimeni nu poate să se joace cu mine! Nu permit!

— Cum să mă joc, păcatele mele, când toată speranţa mea este la dumneavoastră? Cred în domnia-voastră ca în Dumnezeu! rostise tot atât de imperturbabil feciorul, închizând o clipă ochii.

— În primul rând, îl încolţise Ivan Feodorovici, după câte ştiu eu, un atac de epilepsie nu poate fi prevăzut niciodată cu atâta precizie. M-am interesat, nu mai face pe prostul! Nimeni nu poate spune dinainte ziua şi ceasul când o să se producă. Prin ce minune ai ajuns tu, atunci, sa cunoşti atât de exact ziua şi ceasul, ba chiar să-mi indici şi locul, adică în pivniţa? Cum puteai să ştii din vreme c-o să te apuce criza tocmai în pivniţă şi c-o să-ţi pierzi cunoştinţa în momentul când o să intri înăuntru, dacă e adevărat că n-ai simulat?

— În pivniţă oricum trebuia să cobor, mă duceam doar de câteva ori pe zi acolo, răspunsese liniştit Smerdeakov. Anul trecut am căzut, tot aşa, din pod. Este adevărat că nu poţi să ştii când îţi vine criza, nici cu o zi, nici chiar cu un ceas înainte, totuşi, se poate să ai o presimţire şi cam aşa se întâmplă mai întotdeauna.

— Dar tu mi-ai spus precis ziua şi ceasul!

— În legătură cu boala mea, puteţi să vă interesaţi la doctorii din spital. Întrebaţi-i, vă rog, pe dânşii dacă m-am prefăcut sau nu, eu nu pot să vă spun mai mult despre ea.

— Şi cum rămâne cu pivniţa? De unde ştiai c-o să ţi se întâmple în pivniţă?

— Ce v-o fi căşunat cu pivniţa asta?! Mi-era o frică grozavă când am intrat înăuntru; stăteam cu inima împietrită tocmai fiindcă mă ştiam părăsit; dumneavoastră eraţi plecat şi în toată lumea asta nu mai aveam de la cine să aştept vreun ajutor. Mă gândeam chiar, în timp ce coboram în pivniţă: „Dacă o să mă apuce acum, am sa cad jos sau n-am să cad?” şi, fiindcă şedeam aşa, cu frica în sân, am simţit deodată cum mi se pune un nod în gât... Şi m-am prăbuşit. Toate astea le-am povestit domnului doctor Herzenstube şi judecătorului de instrucţie Nikolai Parfenovici şi tot atunci am pomenit şi despre discuţia pe care am avut-o cu dumneavoastră seara, în ajun, la poartă, când v-am împărtăşit teama mea şi v-am vorbit şi despre pivniţă. (Toate s-au trecut în procesul-verbal.) Domnul doctor Varvinski, care m-a îngrijit, a arătat de faţă cu toată lumea că aşa se întâmplă de obicei şi că totul a pornit de la teama aceea, adică m-a apucat criza numai fiindcă m-am gândit tot timpul dacă „am să cad jos sau n-am să cad”. Şi, într-adevăr, chiar acolo m-a şi apucat. Aşa au scris şi dumnealor, că trebuia neapărat să păţesc asta numai şi numai fiindcă mi-a fost frică.

Isprăvind de vorbit, Smerdeakov începuse să răsufle din greu, ca şi când oboseala i-ar fi sleit toate puterile.

— Cum, ai declarat aşa ceva? întrebase Ivan Feodorovici oarecum derutat.

Crezuse c-o să-l sperie ameninţându-l că va da în vileag discuţia lor din ajunul nenorocirii şi, când colo, ci i-o luase înainte.

— De ce să-mi fie teamă? N-au decât să scrie tot ce vor din moment ce ăsta e adevărul, răspunsese, fără nici o şovăială, Smerdeakov.

— Şi ai spus tot, tot? Ai raportat cuvânt cu cuvânt discuţia noastră din poartă?

— Ei, nu chiar aşa, cuvânt cu cuvânt...

— Ai spus că ştii să simulezi o criză, aşa cum te-ai lăudat faţa de mine atunci?

— Nu, asta n-am spus.

— Atunci, să te întreb altceva: de ce ai ţinut morţiş să mă duc la Cermaşnea?

— Mă temeam să nu plecaţi la Moscova; fiindcă Cermaşnea oricum e mai aproape.

— Minţi! Tu singur m-ai îndemnat să plec: „Du-te, ziceai, fugi de păcat.”

— V-am spus asta numai din prietenie faţă de dumneavoastră şi pentru că vă sunt din toată inima credincios; simţeam eu, aşa, că are să se întâmple o nenorocire acasă, şi-mi părea rău de dumneavoastră. Dar, la drept vorbind, mai milă poate că-mi era de mine decât de