dumneavoastră. D-aia v-am şi spus atunci: plecaţi, fugiţi de păcat. Credeam c-o să mă înţelegeţi unde băteam, o să vă dea prin gând că s-ar putea întâmplă vreun bucluc aici, acasă, şi o să rămâneţi să-l apăraţi pe tatăl domniei-voastre.

— Atunci de ce n-ai spus pe şleau, dobitocule? se răstise la el Ivan Feodorovici.

— Păi, gândiţi-vă, puteam eu să vă spun pe şleau? De fapt, în mine vorbea numai frica şi, pe urmă, cine ştie dacă nu v-aţi fi supărat? Aveam toată dreptatea, fireşte, să mă tem că Dmitri Feodorovici o să facă iarăşi scandal şi o să pună mâna pe banii ăia care zicea că-s ai dumnealui, dar cine putea să-şi închipuie că încurcătura asta o să se sfârşească printr-un omor? Credeam doar c-o să şterpelească alea trei mii de ruble pe care boierul le ţinea într-un plic, sub saltea. Niciodată nu m-aş fi gândit c-o să-i ridice zilele! Nici dumneavoastră nu puteaţi să bănuiţi ce-o să se întâmple, domnule.

— Din moment ce tu singur spui că nimeni nu putea să bănuiască, cum puteam eu atunci să-mi dau seama şi să rămân acasă? Ce o tot scalzi aşa? răspunsese Ivan Feodorovici după o clipă de chibzuinţă.

— Puteaţi să vă daţi seama atunci pentru că v-am îndemnat să plecaţi nu la Moscova, ci la Cermaşnea!

— Cum adică, nu înţeleg!

Smerdeakov părea sleit de oboseală şi se oprise câteva clipe să răsufle.

— Puteaţi să vă gândiţi; de vreme ce stăruiam atâta să nu mai plecaţi la Moscova şi să vă duceţi mai bine la Cermaşnea, însemna că ţineam să fiţi cît mai aproape de noi, iar până la Moscova era cale lungă. Poate că, ştiindu-vă pe undeva, pe-aici, prin împrejurimi, Dmitri Feodorovici n-ar mai fi avut atâta curaj. Şi în tot cazul, dac-ar fi fost ceva, puteaţi să vă întoarceţi mai repede să-mi luaţi apărarea, fiindcă v-am spus doar că Grigori Vasilievici e bolnav şi că mi-e teamă să nu mă apuce vreo criză. Când v-am mărturisit apoi că nimeni nu putea pătrunde în casă decât dacă bătea într-un anumit fel în geam şi că Dmitri Feodorovici cunoştea de la mine semnalul, am crezut c-o să vă treacă prin gând că dumnealui o să facă negreşit vreo boroboaţă, şi atunci n-o să mai plecaţi nicăieri, nici chiar la Cermaşnea.

„Tot ce spune stă în picioare, socotise în sinea lui Ivan, deşi nu prea are şir în vorbă. Dar de ce zicea, oare, doctorul Herzenstube că nu e totuşi normal?”

— I-ascultă, să nu faci pe şmecherul cu mine, că te ia dracu! se burzuluise el furios.

— Pe cinstea mea dacă n-am fost sigur atunci c-aţi înţeles ce vreau să spun! ripostase, nevinovat ca un prunc, Smerdeakov.

— Dacă aş fi înţeles, fără îndoială c-aş fi rămas! izbucnise Ivan din ce în ce mai întărâtat.

— Şi eu care mă gândeam c-aţi înţeles şi de-aia aţi şi plecat aşa de repede, ca să scăpaţi de bucluc, c-aţi fugit, fiindcă vi-era frică!

— Dar ce-ţi închipui, că toată lumea e fricoasă ca tine? – Iertaţi-mă, dar credeam că şi dumneavoastră sunteţi ca mine.

Ivan Feodorovici rămăsese descumpănit.

— Fireşte, trebuia să-mi dau seama. De altfel, simţeam că unelteşti tu ceva necurat... Dar nu, minţi, iarăşi minţi! se dezmeticise el brusc, fulgerat de un gând. Ţii minte cum ai venit atunci lângă trăsură şi mi-ai spus: „E o plăcere să stai de vorbă cu un om inteligent!” îţi părea bine, deci, că plecam, altfel de ce m-ai fi linguşit?

Smerdeakov suspinase o dată şi încă o dată. O umbră de roşeaţă îi apăruse în obraji.

— Îmi părea bine, fireşte, rostise el gâfâind, fiindcă plecaţi la Cermaşnea, nu la Moscova, cum aţi avut de gând la început. Era mai aproape; iar vorbele alea nu vi le-am spus ca sa vă linguşesc, ci erau mai curând o mustrare. Nici asta n-aţi înţeles!

— O mustrare? Cum asta?

— Uite-aşa, fiindcă, deşi aţi simţit că ne pîndeşte nenorocirea, v-aţi îndurat totuşi să-l părăsiţi pe tatăl dumneavoastră, în loc să fi stat aici, să ne apăraţi; că doar şi eu puteam să intru în bucluc pentru alea trei mii de ruble, să cadă pe mine păcatul că le-aş fi furat.

— Du-te dracului! îl bruftuluise Ivan. Când te-au anchetat, ai spus ceva judecătorului sau procurorului despre povestea asta cu bătaia în geam?

— Cum de nu! Am spus tot, Ivan se mirase din nou în sinea lui.

— Dacă m-am gândit atunci la ceva, e că s-ar putea să cloceşti cine ştie ce ticăloşie, începuse el. Dmitri este într-adevăr capabil să omoare un om, dar în ruptul capului nu l-aş fi crezut în stare să pună mâna să fure... Pe când cerea partea ta mă puteam aştepta la orice murdărie. Tu singur mi-ai mărturisit că ştii să te prefaci bolnav; pentru ce mi-ai spus asta?

— Am vorbit şi eu aşa, din prostie. Fiindcă în viaţa mea nu m-am prefăcut, m-am lăudat numai faţă de dumneavoastră că ştiu să mă prefac. Era o copilărie. Ţineam foarte mult la dumneavoastră şi vă spuneam tot ce-mi trecea prin cap.

— Fratele meu aruncă vina pe tine, zice că tu l-ai ucis pe tata şi l-ai prădat.

— Păi ce i-a mai rămas de făcut? rânjise cu amărăciune Smerdeakov. Mai poate cineva să-l creadă când sunt atâtea dovezi? Grigori Vasilievici zice c-a văzut uşa deschisă după plecarea dumnealui. Dar ce să mai vorbim, Dumnezeu să-l ierte! I-e frică şi nu ştie cum să scape... Şi după o clipă de tăcere, ca şi când i-ar fi venit o idee nouă în minte, adăugase: Să zicem c-ar fi aşa; dumnealui vrea cu tot dinadinsul să mă scoată pe mine vinovat, sub cuvânt că eu aş fi săvârşit omorul – am mai auzit treaba asta; să zicem chiar c-aş fi ştiut să mă prefac; gândiţi-vă numai, cum aş fi putut eu să spun aşa ceva dacă într-adevăr îi pusesem gând rău tatălui dumneavoastră. Dac-aş fi chitit cumva să-l omor, trebuia să fiu un dobitoc fără pereche ca să mă dau de gol faţă de cineva, şi încă faţă de cine? De feciorul victimei! Păcatele mele! Cine poate să creadă una ca