asta? Nu, în vecii vecilor nu s-ar fi întâmplat aşa ceva şi nici nu-i de crezut! Nimeni în afară de Dumnezeu nu poate să audă ce vorbim acum, dar dacă i-aţi explica procurorului sau lui Nikolai Parfenovici şi le-aţi spune: „Cum poate fi atât de zevzec un criminal ca să se dea de gol înainte chiar de a fi săvârşit crima?” aţi risipi orice bănuială. Fiindcă dumnealor şi-ar da seama numaidecât.

Impresionat de acest ultim argument, Ivan Feodorovici se ridicase în picioare, hotărât să încheie discuţia.

— Ascultă, îi spusese el, n-am de ce să te suspectez şi, după părerea mea, acuzaţia ce ţi se aduce e ridicolă... Mai mult chiar, îţi sunt recunoscător pentru că m-ai liniştit. Trebuie să plec, dar să ştii c-am să mai vin să te văd. Rămâi cu bine şi fă-te mai curând sănătos. N-ai nevoie de nimic?

— Vă mulţumesc frumos. Marfa Ignatievna are toată grija şi, milostivă cum e, mă ajută de câte ori am nevoie de ceva; de altfel, zilnic vine câte cineva pe la mine – oameni de omenie.

— La revedere. Cred că nu e cazul să spun că ştii să te prefaci... şi te-aş sfătui şi pe tine să nu vorbeşti despre asta! adăugase pe neaşteptate Ivan Feodorovici.

— Prea bine, am înţeles. Dacă dumneavoastră n-o să pomeniţi despre asta, nici eu n-am să spun nimic din ce am vorbit atunci la poartă...

Plecând, Ivan Feodorovici abia apucase să facă vreo zece paşi pe coridor şi i se păruse deodată că ultimele cuvinte ale lui Smerdeakov aveau un subînţeles jignitor. Se gândise să se întoarcă din drum, dar nu fusese decât o impresie trecătoare ce se mistuise într-o clipă. „Prostii!” murmurase el şi ieşise grăbit din spital. Realitatea era că se simţea cu sufletul împăcat de când se convinsese că vinovatul nu era Smerdeakov, ci fratele său, Mitea; ceea ce, pe drept cuvânt, pare destul de paradoxal. Nu se mai ostenea să caute însă explicaţia acestui fapt, dimpotrivă, avea o adevărată repulsie pentru orice încercare de a-şi analiza sentimentele. Voia să uite cât mai repede, în următoarele zile, cunoscând mai îndeaproape şi mai pe larg probele ce se constituiseră împotriva lui Mitea, dobândise certitudinea deplină a vinovăţiei lui. Existau în primul rând o serie de declaraţii categorice, făcute de nişte oameni neînsemnaţi, cum ar fi, bunăoară, Fenia sau mama acesteia, ale căror mărturii erau pur şi simplu zdrobitoare. Ca sa nu mai vorbim de depoziţiile lui Perhotin, ale băieţilor de băcănie de la Plotnikov, ori ale martorilor din Mokroe. Amănuntele mai cu seamă erau covârşitoare. „Bătăile” misterioase în uşă reţinuseră atenţia judecătorului de instrucţie şi a procurorului aproape în aceeaşi măsură ca şi depoziţia lui Grigori, care susţinea că văzuse uşa deschisă. Soţia lui Grigori, Marfa Ignatievna, pe care Ivan o descususe, îi răspunsese lămurit că Smerdeakov zăcuse toată noaptea în odăiţa vecină „la trei paşi de patul nostru” şi că, deşi ea dormise adânc, se trezise de câteva ori din pricina gemetelor lui: „Tot timpul s-a văitat şi a gemut, săracul!” Stătuse apoi de vorbă cu Herzenstube, căruia îi împărtăşise îndoielile sale cu privire la nebunia lui Smerdeakov, mărturisindu-i că pacientul lui nu i se părea câtuşi de puţin anormal, ci numai extrem de slăbit; opinia lui fusese întâmpinată însă cu un zâmbet fin de bătrân medic. „Ştii cu ce se îndeletniceşte acum? îl întrebase el pe Ivan Feodorovici. Învaţă pe de rost cuvinte franţuzeşti; are sub pernă un caiet în care nu ştiu cine i-a scris cu litere chirilice un mic vocabular franţuzesc, he-he-he!” Aşa că, până la urmă, toate îndoielile lui Ivan Feodorovici se risipiseră. Nu se mai putea gândi la Dmitri decât cu aversiune.

Un singur lucru îl intriga: perseverenţa cu care Aleoşa susţinea că ucigaşul nu putea fi în nici în caz Dmitri, ci, „după toate probabilităţile”, Smerdeakov. Ivan era cu atât mai surprins cu cât părerile lui Aleoşa avuseseră întotdeauna mare trecere în ochii lui. De asemenea, i se părea foarte curios faptul că Aleoşa nu-i pomenea niciodată nimic despre Mitea, că totdeauna evitase să deschidă vorba despre fratele lor, mărginindu-se doar să răspundă la întrebările lui. Ceea ce iarăşi îi dăduse de gândit. De altfel, în perioada respectivă, Ivan era stăpânit de o preocupare cu totul străină de aceste lucruri; de când se înapoiase de la Moscova, chiar din primele zile se lăsase acaparat cu desăvârşire de pasiunea lui dezlănţuită, mistuitoare, pentru Katerina Ivanovna. Cred, însă, că nu e locul aici să vorbim despre această nouă pasiune a lui Ivan Feodorovici, care avea să influenţeze mai apoi întreaga sa viaţă; cel mult ar putea constitui subiectul unei alte povestiri, al unui nou roman, pe care nu ştiu dacă am să-l scriu vreodată. Trebuie, totuşi, să menţionez că în seara când Ivan Feodorovici, aşa cum am arătat mai sus, după ce fusese cu Aleoşa la Katerina Ivanovna, îi mărturisise fratelui său pe drum: „Nu sunt amator”, minţise pur şi simplu; în realitate, o iubea ca un descreierat, deşi erau momente în care îl cuprindea o ură atât de cumplită, încât ar fi fost în stare s-o ucidă. Avea suficiente motive s-o urască; zguduită de tot ceea ce se întâmplase cu Mitea, fata se aruncase în braţele lui Ivan Feodorovici, care tocmai se înapoiase de la Moscova, privindu-l ca pe salvatorul ei. Fusese jignită, umilita, toate sentimentele ei fuseseră batjocorite şi călcate în picioare. Şi iată că apăruse din nou omul care o iubise cu pasiune cândva – o, ştia prea bine cât o iubise! – şi pe care-l preţuia atât de mult pentru inima şi inteligenţa lui. Fire integră însă fata nu se lăsa chiar aşa uşor cucerită de dragostea lui Ivan, cu toată seducţia pe care o exercita asupra ei şi cu toată impetuozitatea karamazoviană a dorinţelor sale. Era mereu chinuita de remuşcarea că-l trădează pe Mitea şi, de câte ori avea vreun conflict mai violent cu Ivan (şi avusese multe), i-o spunea fără înconjur. La asta se referise Ivan atunci când îi declarase lui Aleoşa că totul e „minciună şi iarăşi minciuna”. Fireşte, era o bună doză de