ipocrizie la mijloc, de aceea avea tot dreptul să fie exasperat... despre toate astea însă vom vorbi mai încolo. Într-un cuvânt, o bucată de vreme, Ivan nici nu se mai sinchisise de Smerdeakov. Totuşi, cam la vreo două săptămâni după ce fusese la el să-l vadă, gândurile ciudate de care fusese cândva frământat începuseră din nou să-l bântuie. E de ajuns să spunem că se întreba mereu: pentru ce atunci, în ultima noapte petrecută în casa părintească, înainte de plecare, ieşise de câteva ori pe scară, tiptil, ca un hoţ, ca să asculte ce făcea jos taică-său? De ce mai apoi îşi amintea cu dezgust de împrejurarea asta? De ce a doua zi se simţise atât de abătut tot drumul şi de ce în clipa când sosise la Moscova îşi spusese în sinea lui: „Sunt un ticălos!” La un moment dat, ajunsese chiar să-şi pună întrebarea dacă, din pricina acestor obsesii chinuitoare ce nu-i dădeau pace o clipă, dragostea lui pentru Katerina Ivanovna n-o să fie cu timpul adumbrită de ele. În ziua aceea se întâlnise întâmplător pe stradă cu Aleoşa. Îl oprise numaidecât ca să-l întrebe pe nepusă masă:

— Ţi-aduci aminte de seara în care Dmitri a intrat buzna în casă după cină şi l-a lovit crunt pe tata? Mai ştii ce ţi-am declarat atunci, că-mi rezerv „dreptul de a dori”? Spune-mi, în momentul acela nu ţi-a trecut prin gând cumva că s-ar putea să doresc moartea tatii?

— Da, mi-a trecut, îi răspunsese domol Aleoşa.

— De altfel, aşa a şi fost, nici nu era greu de ghicit. Dar nu ţi-a dat cumva prin gând atunci că mi-ar fi plăcut ca „o lighioană să înghită pe alta”, adică, mai precis, că aşteptam ca Dmitri să-l omoare pe tata şi cât de curând... c-aş fi fost gata chiar să-i dau o mână de ajutor?

Aleoşa pălise uşor şi se uitase drept în ochii lui.

— Vorbeşte! izbucnise Ivan. Vreau să ştiu neapărat la ce te-ai gândit atunci! Trebuie să ştiu adevărul, mă-nţelegi, tot adevărul! Răsufla sacadat, privindu-şi fratele cu o scăpărare de ură, înainte ca Aleoşa să fi apucat să rostească un singur cuvânt.

— Iartă-mă, dar m-am gândit şi la asta în momentul acela! îi mărturisise în şoaptă mezinul, şi tăcuse, fără să mai adauge măcar o cât de uşoară „circumstanţă atenuantă”.

— Mulţumesc! rostise tăios Ivan şi, părăsindu-l brusc, îşi văzuse mai departe de drum.

Din ziua aceea, Aleoşa observase că Ivan îl ocolea, ca şi când n-ar mai fi putut să-l vadă în ochi, aşa că încetase să se mai ducă pe la el. În aceeaşi zi însă, îndată chiar după ce se despărţise de Aleoşa, Ivan Feodorovici se dusese întins la Smerdeakov, fără să mai treacă pe acasă.

 

 

VII - CEA DE-A DOUA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV

 

Între timp, Smerdeakov ieşise din spital şi Ivan Feodorovici cunoştea noua lui locuinţă; feciorul se mutase într-o cocioabă dărăpănată, cu două odăi despărţite printr-o tindă, una din încăperi fiind ocupată de Maria Kondratievna, care şedea împreună cu maică-sa, iar în cea de a doua locuind Smerdeakov. Dumnezeu ştie în ce condiţii se aciuase acolo: dacă le plătea ceva pentru găzduire sau dacă-l ţineau de pomană? Mai apoi se aflase că fusese primit în casă în chip de logodnic al Mariei Kondratievna şi că nu le plătea nici un ban. Atât mama cât şi fiica aveau un respect deosebit pentru el, privindu-l ca pe un om superior. Ivan Feodorovici bătuse în uşă şi intrase în tindă, de unde, poftit de Maria Kondratievna, trecuse în camera din stângă, aşa-numita „odaie de oaspeţi” în care stătea Smerdeakov. Înăuntru, soba de teracotă era încinsă. Tapetul albastru de pe pereţi era jupuit şi prin crăpături mişunau sumedenie de gândaci galbeni, atât de mulţi, încât se auzeau tot timpul foşnind. Mobila, destul de sărăcăcioasă, două laviţe de-a lungul pereţilor şi două scaune lângă o masă simplă de brad, dar acoperită cu o învelitoare cu desene trandafirii. În cele două ferestruici, câte un ghiveci cu muşcate, iar într-unui din colţuri, un iconostas. Pe masă, un samovar mic şi scofâlcit, de aramă, şi o tavă cu două ceşti. Smerdeakov tocmai îşi băuse ceaiul şi samovarul era stins... Şedea la masă pe una din laviţe şi scria ceva aplecat asupra unui caiet. Avea la îndemână lângă el o sticluţă cu cerneală şi un sfeşnic scund de fontă, în care, cu toată sărăcia ce domnea împrejur, se afla o luminare de spermanţet, nu de seu. Ivan putuse să-şi dea seama imediat, de la prima ochire, că Smerdeakov era pe deplin restabilit după boală. Avea un obraz mai proaspăt parcă şi mai împlinit, moţul din frunte ticluit cu grijă şi părul lins la tâmple. Era îmbrăcat într-un halat pestriţ, vătuit, o vechitură destul de ruptă şi de ponosită. Purta, ca niciodată, ochelari; cel puţin Ivan Feodorovici îl vedea pentru prima oară cu ei pe nas. Insignifiant în sine, amănuntul acesta avusese darul să-l întărite şi mai tare. „Ia uite, jigodia, numai ochelari îi lipseau!” Smerdeakov ridicase încet capul şi se uitase la el prin lentile, îşi scoase apoi tacticos ochelarii şi se ridicase pe jumătate de pe laviţă, dar nu cu respect, ci mai mult aşa, într-o doară, atâta cât era strict necesar ca să păstreze o elementară bună-cuviinţă. Ivan Feodorovici observase toate detaliile dintr-o aruncătură de ochi, dar ceea ce îl izbise îndeosebi fusese privirea lui Smerdeakov – o privire duşmănoasă, încărcată de ură, aproape sfidătoare. Ca şi când ar fi zis în sinea lui: „Ce te tot ţii de capul meu, credeam că ne-am înţeles doar data trecută! Ce mai cauţi la mine?” Cu greu Ivan Feodorovici reuşi să se stăpânească.

— Ce cald e aici! spuse el, descheindu-şi paltonul.

— De ce nu vă dezbrăcaţi? îl îndemnase feciorul.

Ivan Feodorovici îşi lepădase paltonul pe laviţă, trăsese cu o mână tremurătoare un scaun lângă masă şi se aşezase. Smerdeakov i-o luase însă înainte, ocupându-şi locul lui.

— În primul rând, aş vrea să ştiu: suntem singuri? întrebase nerăbdător, pe un ton răstit, Ivan Feodorovici. Nu se aude dincolo?

— N-are cine să ne audă. Aţi văzut doar că-i o săliţă la mijloc.

—