I-ascultă, scumpule, ce sunt vorbele acelea pe care le-ai rostit la plecare, atunci când am fost la tine, la spital: că dacă n-am să te dau de gol că ştii să simulezi un acces, nici tu n-ai să-i spui judecătorului de instrucţie nimic din ce-am discutat în seara aceea, la poartă? Cum adică, n-ai să spui nimic? Ce-ai vrut să insinuezi? Nu cumva e o ameninţare? Ce am făcut vreo convenţie amândoi sau poate crezi că mi-e frică de tine?

Ivan Feodorovici îi vorbise iritat, vrând parcă să-i arate că dispreţuia orice fel de ocolişuri şi subterfugii şi că înţelegea să joace cu cărţile pe faţă. O licărire răutăcioasă fulgerase în privirea lui Smerdeakov, ochiul lui stâng începuse să clipească mărunt şi feciorul ripostase prompt, dar în acelaşi timp reţinut, ca de obicei, ca şi când i-ar fi declarat: „Poftim, dacă vrei aşa, să dăm cărţile pe faţă!”

— E adevărat, v-am făgăduit atunci că n-o să spun nimic ălor mari; mă gândeam că deşi aţi ştiut dinainte ce-l aşteaptă pe tatăl dumneavoastră, c-o să fie, adică, omorât, l-aţi lăsat totuşi în voia soartei şi aţi plecat. Mă temeam să nu-şi facă lumea o părere proastă despre sentimentele domniei-voastre sau – de, mai ştii? – să-şi închipuie altceva, de-aia zic, v-am făgăduit să-mi ţin gura.

Smerdeakov rostise aceste cuvinte cu cel mai desăvârşit sânge rece, dar totodată cu un fel de îndârjire în glas şi pe un ion provocator şi insolent. Sub privirea lui arogantă, Ivan Feodorovici simţise cum toate lucrurile din odaie încep să-i joace în faţa ochilor.

— Cum? Ce-ai spus? Eşti zdravăn la cap?

— Cât se poate de zdravăn.

— Dar ce, eu am ştiut atunci c-o să fie omorât? strigase în sfârşit Ivan Feodorovici, trântind năprasnic cu pumnul în masă. Cum adică să-şi închipuie „altceva”? Spune, ticălosule!

Smerdeakov tăcea, măsurându-l cu aceeaşi privire arogantă.

— Vorbeşte odată, scîrnăvie, tîlharule! La ce „altceva” te-ai gîndit? zbierase Ivan.

— Am vrut să spun că poate şi dumneavoastră aţi fi fost bucuros ca tatăl domniei-voastre să moară.

Ivan Feodorovici sărise ca ars de pe scaun şi-l izbise atât de crâncen cu pumnul în umăr, încât Smerdeakov se lipise de perete. Într-o clipă, un potop de lacrimi i se revărsase pe obraji, şi murmurând: „Nu-i frumos, domnule, să loveşti un biet om neputincios!”, feciorul îşi acoperise faţa cu o batistă murdară de stambă, albastră cu pătrăţele, şi începuse să plângă sfâşietor, înăbuşindu-şi suspinele. Trecuse aşa un minut.

— Gata! Ai terminat? se răstise la el Ivan Feodorovici, aşezându-se din nou pe scaun. Să nu mă mai scoţi din sărite!

Smerdeakov îşi luase cârpa de la ochi. Toate trăsăturile mutrişoarei lui schimonosite mărturiseau cât de adânc fusese jignit.

— Aşa, va să zică, secătură, credeai că mi-am pus în gând să-l omor pe tata împreună cu Dmitri?

— Nu ştiam ce gânduri aveţi, răspunse înţepat celălalt. De aia v-am oprit atunci în poartă, ca să vă încerc în privinţa asta.

— Cum să mă încerci? Pentru ce?

— Să vă încerc aşa, ca să-mi dau seama care-i situaţia: dacă vreţi sau nu vreţi ca tatăl dumneavoastră să se cureţe mai repede!

Ivan Feodorovici era mai ales revoltat de tonul insinuant şi plin de aroganţă la care Smerdeakov nu voia să renunţe cu nici un preţ.

— Tu l-ai ucis! izbucnise el deodată.

Smerdeakov se mulţumise să zâmbească dispreţuitor.

— Dumneavoastră ştiţi foarte bine că nu l-am ucis eu! îmi închipuiam că nu-i nevoie să mai repet lucrul ăsta unui om inteligent.

— Dar de ce, cum de ţi-a venit să mă suspectezi de aşa ceva?

— Şi asta o ştiţi tot atât de bine: de frică. Eram într-un hal fără hal, stăteam tot timpul cu frica în sân şi mă uitam bănuitor la toată lumea. De aia m-am gândit să vă pun la încercare, fiindcă, îmi ziceam dacă într-adevăr doriţi acelaşi lucru ca şi fratele dumneavoastră, atunci praful se alege de mine, am să mor şi eu ca o muscă, fără să fiu cu nimic vinovat!

— Ia ascultă, acum două săptămâni parcă spuneai altceva!

— Tot la asta mă gândeam şi atunci la spital, dar credeam c-o să mă înţelegeţi din două cuvinte şi, ca om inteligent ce sunteţi, că nu v-ar fi făcut nici o plăcere să vorbim chiar aşa, pe şleau.

— Ia te uită! Dar stai, stai, răspunde-mi la ce te-am întrebat, ţin neapărat să-mi spui cum, prin ce anume am putut să trezesc în sufletul tău mârşav o bănuială atât de murdară?

— De omorât, ştiam că n-aţi fi putut pentru nimic în lume să-l omorâţi, şi nici n-aţi vrut, în schimb, aţi fi fost bucuros să facă altcineva treaba asta în locul dumneavoastră.

— Ia te uită la el cu ce sânge rece îmi vorbeşte! Dar de ce, de ce crezi că m-aş fi bucurat?

— Cum de ce? Dar moştenirea? răbufnise Smerdeakov plin de fiere, ca şi când abia ar fi aşteptat clipa răfuielilor. După moartea tatălui dumneavoastră câteşitrei frăţiorii aţi fi băgat în buzunar patruzeci de mii de ruble – atâta v-ar fi venit la fiecare, dacă nu şi mai mult. În cazul când însă Feodor Pavlovici s-ar fi însurat cu doamna Agrafena Alexandrovna, dânsa, după cununie, ar fi trecut frumuşel toată averea pe numele dumisale, fiindcă nu-i de fel proastă, aşa că dumneavoastră, câteşitrei frăţiorii, aţi fi bătut din buze. Şi ce mai lipsea ca să-şi pună pirostriile în cap? Totul atârna de un fir de păr: să-i fi făcut numai un semn cu degetul cel mic coniţa, şi ar fi alergat cu limba scoasă după dânsa la biserică.

Cu chiu, cu vai, Ivan Feodorovici izbutise să-şi ţină mânia în frâu.

— Bine, rostise el într-un târziu. Vezi, am stat liniştit, nu te-am snopit în bătaie, nici nu team răpus. Spune mai departe: prin urmare, după tine, îmi pusesem toată nădejdea în Dmitri, mă bizuiam să facă el treaba asta?

— Mai încape vorbă?! Dacă-l omora dumnealui, îşi pierdea toate drepturile – tot, tot, şi rangul, şi gradul în armată, şi averea, ca să înfunde ocna. Aşa că partea dumnealui de moştenire v-ar fi rămas dumneavoastră şi lui Alexei Feodorovici, jumate-jumate. Şi atunci v-ar fi revenit, în loc de patruzeci, şaizeci