— Mă mir cu câtă răbdare am să înghit atâtea de la tine! Ascultă, ticălosule, dacă aş fi aşteptat să facă altcineva treaba asta, mai curând m-aş fi bizuit pe tine decât pe Dmitri şi-ţi jur pe orice vrei că şi atunci chiar am presimţit că pui la cale o mârşăvie... Ţin foarte bine minte c-am avut la un moment dat impresia asta!

— Şi eu tot aşa m-am gândit un moment, că aşteptaţi ceva de la mine, rânjise ironic Smerdeakov. Aşa că v-aţi dat de gol şi mai mult faţă de mine, fiindcă deşi aţi presimţit ce o să se întâmple şi aţi avut bănuieli în privinţa mea, până la urmă tot aţi plecat; era ca şi când mi-aţi fi spus ritos: „N-ai decât să-l omori, treaba ta, eu n-am să-ţi stau în cale!”

— Ticălosule! Aşa ai înţeles tu?

— Păi ce puteam să înţeleg din povestea cu Cermaşnea? Îmi pare rău! Judecaţi şi dumneavoastră: eraţi tocmai pe punctul să plecaţi la Moscova. Cât s-a ţinut boierul de dumneavoastră să vă repeziţi până la Cermaşnea, n-aţi vrut în ruptul capului să vă abateţi din drum. A fost însă destul să arunc în nerozia mea o vorbă în vânt şi deodată v-aţi înduplecat să vă duceţi! Cum se face că v-aţi hotărât până la urmă, de ce aţi primit să mergeţi la Cermaşnea? Şi atunci, din moment ce n-aţi mai plecat la Moscova, ca să vă hotărâţi în schimb aşa, din senin, luându-vă numai după cuvântul meu, să vă duceţi la Cermaşnea, înseamnă că aţi aşteptat ceva de la mine.

— Nu, îţi jur ca nu! răcnise Ivan, scrâşnind din dinţi.

— Cum nu? Când, dimpotrivă, pentru vorbele pe care vi le-am spus, dumneavoastră, ca un fiu bun şi iubitor, ar fi trebuit să mă înşfăcaţi imediat şi să mă duceţi la secţie, să mă snopească în bătaie... Sau măcar să-mi fi tras câteva palme. Iar dumneavoastră, în loc să vă supăraţi, v-aţi plecat urechea cu dragă inimă la vorba mea proastă şi aţi pornit numaidecât la drum, exact aşa cum v-am spus, deşi călătoria asta n-avea nici un Dumnezeu; mult mai firesc ar fi fost să rămâneţi acasă şi să apăraţi viaţa tatălui dumneavoastră... Şi atunci, spuneţi-mi, ce puteam să cred?

Ivan şedea încruntat, cu mâinile încleştate pe genunchi.

— Da, păcat că nu ţi-am tras câteva palme, zâmbise el cu amărăciune. La secţie n-avea rost să te duc; cine m-ar fi crezut şi pe ce temei te-aş fi cărat acolo? Cât despre palme... Îmi pare rău că nu mi-a dat prin gând. Deşi bătaia e interzisă, nu ştii cu câtă plăcere ţi-aş fi făcut mutra zob!

Smerdeakov îl privea încântat.

— E interzisă în cazurile obişnuite ale vieţi, începu el pe acelaşi ton sentenţios şi superior cu care discutase cândva cu Grigori Vasilievici despre Dumnezeu, în timp ce-i servea masa lui Feodor Pavlovici. Da, în cazurile obişnuite ale vieţii, bătaia e într-adevăr interzisă prin lege şi în general nu mai e folosită, dar sunt şi cazuri excepţionale, şi nu numai la noi, ci în toată lumea, chiar şi în republica franceză, oricât ar fi ea de grozavă, când oamenii ajung tot la bătaie, la fel cum era pe vremea lui Adam şi a Evei, fiindcă bătaia n-o să dispară niciodată de pe faţa pământului. Dumneavoastră însă n-aţi îndrăznit, deşi era un caz excepţional.

— Ce, te-ai apucat să înveţi franţuzeşte? îl întrebase tam-nesam Ivan, făcând un semn din cap spre caietul ce rămăsese pe masă.

— De ce să nu învăţ? Vreau să-mi îmbogăţesc cunoştinţele şi să-mi desăvârşesc educaţia; mă gândesc că s-ar putea s-ajung şi eu odată şi odată pe acele fericite meleaguri ale Europei.

— Ia ascultă, tâlharule, se oţărâse deodată Ivan, tremurând tot şi fulgerându-l mânios cu privirea. Află că nu mi-e teamă de acuzaţiile tale, n-ai decât să declari orice pofteşti împotriva mea! Dacă nu ţi-am zdrobit oasele până acum, e numai pentru că am toate motivele să bănuiesc că tu eşti criminalul şi vreau să te dau pe mâna justiţiei. Am să te denunţ.

— Dacă vreţi să mă ascultaţi, aţi face mai bine să vă ţineţi gura. Ce puteţi declara împotriva mea? Cine o să vă creadă? Sunt cu totul şi cu totul nevinovat. Dar, dacă-i vorba pe-aşa, am să spun şi eu tot. O să-mi daţi şi mie voie să mă apăr, nu?

— Nu cumva îţi închipui că mi-e frică de tine?

— Chiar dacă judecătorii n-au să creadă nimic din ce v-am spus acum, în schimb publicul o să asculte cu toate urechile şi nu ştiu dacă o să vă vină la socoteală.

— Cum s-ar zice, „e o plăcere să vorbeşti cu un om inteligent”, aici voiai s-ajungi, nu-i aşa? scrâşnise Ivan.

— Întocmai. Şi sper că sunteţi un om inteligent.

Clocotind de indignare, Ivan se sculase de pe scaun, îşi îmbrăcase paltonul şi, fără să-i mai răspundă nimic lui Smerdeakov, fără să-i arunce măcar o privire, părăsise grăbit odaia.

Aerul proaspăt de afară îl înviorase. Luna plină albea strălucitoare pe cerul senin. Gânduri haotice şi senzaţii penibile se învălmăşeau în el. „Să mă duc să-l denunţ pe Smerdeakov? Dar ce să spun? Totuşi, e nevinovat. O să arunce toată vina pe mine. Adevărat, pentru ce am plecat atunci la Cermaşnea? Pentru ce? Pentru ce? se frământa el. Aşa e, mă aşteptam să se întâmple ceva, are dreptate...” Şi pentru a suta oară, poate, îi apăruse din nou în minte ultima noapte petrecută în casa părintească, atunci când îl spionase de sus, de pe scară, pe taică-său. De astă dată însă amintirea aceasta făcuse să i se încrânceneze inima atât de dureros, încât se oprise brusc locului, ca săgetat: „Da, într-adevăr, asta aşteptam atunci! Am dorit, da, am dorit să fie asasinat! Am dorit cu adevărat sau nu?... Trebuie să-l omor pe Smerdeakov!... Dacă nu am curajul să-l ucid imediat, atunci chiar că nu mai are rost să trăiesc!...” Şi, în loc să-şi continue drumul spre casă, se dusese direct la Katerina Ivanovna, care se speriase când îl văzuse intrând pe uşă cu aerul acela