rătăcit, ca de nebun. Ivan Feodorovici îi împărtăşise apoi, cuvânt cu cuvânt, discuţia pe care o avusese cu Smerdeakov. Degeaba încerca ea să-l liniştească, fiindcă Ivan nu-şi putea găsi de loc astâmpăr. Umbla de colo până colo prin cameră şi vorbea într-una, precipitat, spunând tot felul de lucruri bizare. Într-un târziu, se hotărâse, în sfârşit, să se aşeze şi, cu coatele pe masă şi rezemat în palme, îşi mărturisise gândurile cu glas tare, rostind aceste cuvinte ciudate:

— Dacă n-ar fi ucis Dmitri, ci Smerdeakov, ar fi însemnat că sunt complicele lui, fiindcă eu l-am îndemnat. Dar nu-mi dau seama încă prea bine dacă într-adevăr am avut vreun amestec sau nu. În cazul când l-a omorât el şi nu Dmitri, atunci se cheamă că şi eu sunt un ucigaş.

Drept răspuns, Katerina Ivanovna se sculase de la locul ei, se apropiase de birou, deschisese o besactea care se afla deasupra, la vedere, şi scosese dinăuntru o hârtie pe care i-o pusese sub ochi.

Acesta era documentul despre care Ivan Feodorovici îi vorbise lui Aleoşa, spunându-i c-ar fi dovada cea mai sigură, „de o precizie matematică”, a faptului că tatăl lor fusese într-adevăr asasinat de Dmitri. Era un răvaş scris de Mitea, la beţie, logodnicei sale, în seara când se întâlnise pe câmp cu Aleoşa; mezinul tocmai se întorcea la mănăstire, după ce asistase la scena provocată de Gruşenka în casă la Katerina Ivanovna, pe care o jignise atât de cumplit. Ce i s-o fi năzărit atunci lui Mitea nu se ştie, fiindcă alergase într-un suflet acasă la Gruşenka; n-aş putea să vă spun dacă va fi reuşit sau nu sa dea ochi cu dânsa, dar în noaptea aceea nimerise până la urmă în local, la „Metropol” şi, bineînţeles, se îmbătase criţă. În fumul beţiei, ceruse o pană şi hârtie şi scrisese acel document important, ce avea să se întoarcă la un moment dat împotriva lui. Erau mărturisirile unui om exasperat la culme, o scrisoare prolixa şi incoerentă, ce arăta din plin că atunci când îşi aşternuse gândurile pe hârtie autorul ei fusese în stare de ebrietate. Prin stilul ei încâlcit şi întortocheat, te făcea sa te gândeşti la un beţiv care, întorcându-se de la cârciumă, povesteşte cu lux de amănunte soţiei sau altcuiva din casă cum a fost insultat, ce ticălos fără pereche este cel care a îndrăznit să terfelească un om de ispravă ca dânsul, cum o să-i dea el peste bot ticălosului şi aşa mai departe, fără şir în vorbă, pierzându-se în nenumărate detalii, spumegând de furie, cu lovituri de pumn în masă şi lacrimi de beţivan. Hârtia pe care o căpătase la local era de cea mai proastă calitate, o fiţuică murdară, pe dosul căreia cineva făcuse o notă de plată. Neavând suficient loc pentru tot ce avea de spus, Mitea scrisese şi pe margini, ba mai adăugase încă doua rânduri de-a curmezişul, peste cele aşternute mai înainte. Iată care era cuprinsul misivei:

 

„Katia, trista mea ursită! Mâine am să fac rost de bani ca să-ţi restitui cele trei mii de ruble. Adio, femeie aprigă şi neînduplecată, adio, iubirea mea! Să sfârşim odată! Mâine am să fac rost neapărat de parale, am să cer la toată lumea, şi dacă totuşi n-am să izbutesc, îţi dau cuvântul meu de onoare c-am să mă duc întins la tata, am să-i sparg capul şi am să pun mâna pe banii ascunşi sub pernă, numai să plece Ivan. Chiar dacă o să-mi putrezească oasele în ocnă, cel puţin am să ştiu că ţi-am dat înapoi banii. Şi acum, adio! Mă închin până la pământ în faţa ta, căci ce pot fi decât un ticălos pentru tine? Iartă-mă. Sau nu, nu mă ierta, e mai cuminte: aşa o să ne fie mai la îndemână amândurora! Mai bine ocna decât dragostea ta, fiindcă iubesc altă femeie, o femeie pe care ai cunoscut-o prea de aproape astăzi ca s-o poţi ierta vreodată! Am să ucid tâlharul care m-a jefuit! Am să fug departe de voi toţi, în Orient, să nu mai ştiu de nimeni. Nici de ea, fiindcă şi ea mă face să sufăr tot atât de cumplit ca şi tine. Adio!

P.-S. Te blestem şi totuşi te ador! Aşa îmi spune inima. A mai rămas acolo o strună pe care o simt fremătând. De-aş putea să-mi frâng inima în două! Am să mă omor, dar numai după ce am să-l ucid întâi pe el, câinele! Am să-i smulg cele trei mii şi am să ţi le azvârl în faţă. M-am purtat ca un ticălos cu tine, în orice caz nu sunt hoţ. Aşteaptă banii. Câinele-i ţine sub saltea, legaţi cu panglicuţă roz. Hoţ nu sunt, în schimb am să-l ucid pe cel care m-a prădat. Katia, nu trebuie să mă dispreţuieşti: Dmitri poate fi ucigaş, în orice caz nu un hoţ! L-a omorât pe taică-său şi şi-a distrus singur viaţa ca să poată sta dârz în faţa ta să nu fie silit să-ţi suporte trufia. Şi ca să nu te mai iubească. ...

P.P.-S. Îţi sărut picioruşele, adio!

P.P.-S.S. Katia, roagă-te lui Dumnezeu să fac rost de bani! Atunci n-am să-mi mânjesc mâinile cu sânge, căci dacă nimeni n-o să mi-i dea, am să mă umplu de sânge! Ucide-mă!

Robul şi duşmanul tău, D. Karamazov”

 

După ce citise „documentul”, Ivan se ridicase să plece, având în sfârşit o certitudine. Prin urmare, ucigaşul era Dmitri, nu Smerdeakov. Şi din moment ce Smerdeakov nu săvârşise crima, însemna că nici el, Ivan, nu avea nici o vină. Scrisoarea aceasta constituia pentru el proba cea mai evidentă, care dovedea cu o precizie matematica vinovăţia lui Mitea. Nu mai încăpea nici cea mai mică îndoială în privinţa asta. Nici măcar o singură dată nu-i trecuse prin gând că Mitea ar fi putut să înfăptuiască omorul în complicitate cu Smerdeakov, ceea ce, de altfel, nici nu corespundea cu faptele cunoscute. Se simţea, în sfârşit, cu sufletul împăcat.

A doua zi dimineaţa îşi amintise cu dispreţ de Smerdeakov şi de ironiile lui. După câteva zile chiar se mira el însuşi cum de putuse să-şi facă atâta sânge rău din