pricina insinuărilor acestuia. Hotărâse deci să nu se mai gândească la el, desconsiderându-l cu desăvârşire. Trecuse astfel o lună. În tot acest timp nu se mai interesase de loc de soarta lui Smerdeakov; auzise însă întâmplător c-ar fi fost grav bolnav, ba chiar că era pe cale să-şi piardă minţile. „Mi-e teamă c-o să ajungă la ospiciul de nebuni”, îi spusese într-o zi tânărul, medic Varvinski şi Ivan reţinuse cuvintele lui. În ultima săptămână începuse să se simtă şi el destul de prosti Se dusesechiar să consulte medicul chemat de Katerina Ivanovna de la Moscova în vederea procesului. Asta se întâmpla tocmai în perioada în care raporturile lui cu Katerina Ivanovna ajunseseră la un punct cât se poate de critic. Erau ca doi duşmani îndrăgostiţi unul de altul. Oscilaţiile pe care le manifesta Katerina Ivanovna ori de câte ori în sufletul ei se trezea o nou dragostea pentru Mitea, oscilaţii trecătoare, dar destul de puternice totuşi, îl aduceau adeseori pe Ivan la exasperare.

Oricât ar părea de ciudat, cu toate aceste „oscilaţii” care-i înveninau inima, până în ultima clipă, adică până în ziua când avusese loc între ei scena la care, aşa cum am arătat mai înainte, asistase şi Aleoşa, niciodată Katia nu-i mărturisise că s-ar îndoi cumva de vinovăţia lui Mitea. Trebuie să semnalăm, de asemenea, faptul că deşi pe zi ce trecea simţea înverşunându-se ura lui împotriva lui Mitea, Ivan era totuşi conştient că fratele său îi devenise odios nu din pricina „oscilaţiilor” Katiei, ci pentru că îl ucisese pe bătrân! îşi dădea perfect de bine seama de asta. Totuşi, cu vreo zece zile înainte de proces, se dusese la Mitea ca să-i propună să evadeze, împărtăşindu-i un plan pe care, pe cât se părea, îl întocmise mai demult. În afară de faptul că avea un motiv temeinic să facă pasul acesta, Ivan fusese determinat într-o măsură oarecare şi de o insinuare pe care o strecurase la un moment dat Smerdeakov şi care-i rămăsese ca un ghimpe în inimă, şi anume: feciorul lăsase să se înţeleagă c-ar fi avut tot interesul ca fratele său să fie condamnat, deoarece, în cazul acesta, partea sa de moştenire şi respectiv a lui Aleoşa s-ar ridica de la patruzeci la şaizeci de mii de ruble. Se hotărâse deci să renunţe la treizeci de mii – din suma ce-i revenea lui – pentru a pregăti evadarea. Întorcându-se de la închisoare, se simţea însă apăsat de o tristeţe împovărătoare şi în acelaşi timp dezorientat: avea impresia că ţinea atât de mult la evadarea asta şi se hotărâse să pună la bătaie cele treizeci de mii de ruble nu numai ca să scoată din inimă ghimpele lăsat de cuvintele lui Smerdeakov, dar şi pentru alt motiv. „Nu cumva pentru că în adâncul sufletului meu mă simt şi eu părtaş la crimă?” se întreba el. Un sentiment nelămurit, dar chinuitor îi învenina inima. În toată luna din urmă mândria lui avusese mult de suferit, dar despre asta vom avea prilejul să vorbim mai încolo...

Atunci când, după discuţia cu Aleoşa, se hotărâse brusc sa se întoarcă din nou la Smerdeakov, deşi ajunsese între timp acasă, Ivan Feodorovici acţionase sub impulsul indignării ce-l învolburase subit tocmai în momentul în care se pregătea să sune la poartă. În clipa aceea îşi adusese aminte deodată de ieşirea pe care Katerina Ivanovna o avusese de faţă cu Aleoşa: „Numai tu, îi strigase ea din senin, numai tu m-ai convins că el (adică Mitea) e vinovat!” Rămăsese locului, ca fulgerat de ecoul acestor cuvinte; niciodată, după câte ştia, nu încercase să-i argumenteze că Mitea ar fi într-adevăr ucigaşul tatălui său, dimpotrivă, se acuzase chiar pe sine însuşi după întrevederea pe care o avusese cu Smerdeakov. Cine altul decât ea îi pusese atunci „documentul” sub ochi? Cine căutase să-i dovedească vinovăţia fratelui său? Ca să-i strige acum în faţă: „Şi eu am fost la Smerdeakov!” Când se dusese oare? Şi el care habar n-avea! Prin urmare, nu era chiar atât de convinsă de vinovăţia lui Mitea! Oare ce fusese în stare să-i spună Smerdeakov? Ce, ce anume i-o fi spus? O furie oarbă îi cotropise sufletul. Nu putea sa înţeleagă cum de lăsase să-i treacă pe la ureche cuvintele astea fără să reacţioneze vehement pe loc. Renunţând să mai sune la poartă, făcuse cale întoarsă, îndreptându-se grăbit spre locuinţa lui Smerdeakov. „Cred că de astă dată am să-i ucid!” se gândea el mergând.

 

 

VIII - A TREIA ŞI ULTIMA ÎNTREVEDERE CU SMERDEAKOV

 

Pe la jumătatea drumului se stârni din nou un vânt uscat şi tăios, la fel ca în dimineaţa acelei zile, apoi începu să ningă mărunt şi des. Pulberea de zăpadă cădea pe pământul îngheţat unde vântul o răscolea, purtând-o încolo şi încoace; curând începu să viscolească în toată puterea cuvântului. În mahalaua în care locuia Smerdeakov aproape că nu existau felinare pe uliţe. Ivan Feodorovici mergea înainte, fără să ia în seama viscolul, orientându-se instinctiv prin întunecimea de păcură. Simţea că-i plesneşte capul, tâmplele îi zvâcneau dureros şi avea cârcei în palme. La câţiva paşi de coşmelia Mariei Kondratievna, dădu peste un mujic beat, îmbrăcat cu un suman peticit, un omuleţ scund care umbla pe două cărări, bodogănind şi suduind; când şi când, omul se oprea din suduit şi se pornea sa cânte cu o voce răguşită de băutură:

I-ieh, la Piter Vanka a plecat,

Sa-l aştept m-am săturat!

După prima strofă însă se întrerupea de fiecare dată şi începea a se răfui cu un interlocutor imaginar, ocărându-l de zor, ca mai apoi să-i vină iar chef de cântat. Un val de ură împotriva beţivanului răbufni inconştient în sufletul lui Ivan Feodorovici. O clipă mai târziu, când sentimentul acesta se contura mai desluşit, simţi o dorinţă irezistibilă să-l snopească în bătaie şi să dea cu el de pământ. În momentul acela mujicul, care tocmai ajunsese în dreptul lui, se împletici, gata-gata să cadă peste el. Furios, Ivan îl îmbrânci cât colo. Omul se prăbuşi ca un ciot pe pământul îngheţat, icni o dată de durere şi amuţi. Ivan se apropie. Mujicul zăcea pe spate, nemişcat; îşi