În tinda, Maria Kondratievna, care ieşise repede să-i deschidă, cu o luminare aprinsă în mână, îi spuse în şoaptă că Pavel Feodorovici (adică Smerdeakov) părea să fie tare bolnav, deşi nu zăcea la pat, dar oricum nu era în toate minţile: mai adineauri chiar îi poruncise să ia samovarul fără să fi băut măcar o ceaşcă de ceai!

— Şi ce, face scandal? întrebă brusc Ivan Feodorovici.

— Aş, de unde, dimpotrivă, e liniştit, sărăcuţul, numai vă rog să nu-l ţineţi prea mult de vorbă... stărui femeia.

Ivan Feodorovici deschise uşa şi intră în odaie.

Înăuntru era tot aşa zăduf ca şi rândul trecut; în schimb, se puteau observa unele modificări: una din laviţele de la perete fusese scoasă din odaie şi în locul ei apăruse o canapea mare, veche, imitaţie de mahon, capitonată cu piele, pe care fusese aşternut patul cu perne albe, destul de curate.

Smerdeakov şedea pe marginea patului, îmbrăcat cu acelaşi halat vătuit. Masa fusese trasă lângă canapea, aşa încât abia mai aveai loc să te mişti. Pe masă se afla o carte groasă cu scoarţe galbene. Smerdeakov însă nu citea; părea că şade aşa, fără să facă nimic. Îl privi lung pe Ivan Feodorovici în tăcere, fără să manifeste nici cea mai mică surpriză. Se schimbase mult între timp: era supt la faţă şi gălbejit şi avea ochii duşi în fundul capului şi încercănaţi.

— Eşti într-adevăr bolnav? se miră Ivan Feodorovici, oprindu-se în prag. Nu stau mult, să ştii; uite, nu-mi scot paltonul. Unde aş putea să şed? Se apropie apoi de masă, trase un scaun lângă el şi se aşeză, Ce te uiţi aşa? De ce nu spui nimic? Am venit să te întreb ceva şi-ţi jur că nu plec până nu-mi răspunzi! Coniţa Katerina Ivanovna a fost cumva pe aici?

Smerdeakov tăcu o bucată de vreme, continuând să se uite la el, apoi făcu un gest ostenit cu mâna şi-şi întoarse privirea în altă parte.

— Ce-i cu tine? îl iscodi Ivan.

— Nimic.

— Cum nimic?

— Ei, şi dacă a fost, ce vă pasă dumneavoastră? Lăsaţi-mă în pace!

— Ba nu te las! Spune: când a fost?

— Am şi uitat, zâmbi dispreţuitor Smerdeakov şi, întorcându-se brusc spre Ivan, îl ţintui cu o privire aprigă, încărcată de ură, aceeaşi privire pe care o avusese cu o lună mai înainte, la ultima lor întrevedere.

— Mi se pare că şi dumneavoastră sunteţi bolnav, v-aţi tras la faţă, spuse el.

— Nu te îngriji de sănătatea mea, răspunde mai bine la ce te-am întrebat.

— De ce vi s-au îngălbenit ochii? Ia uite ce galbeni sunt! Multă inimă rea vă mai faceţi, nu-i aşa?

Rânji batjocoritor apoi, pe negândite, izbucni în râs.

— Ascultă, ţi-am spus că nu mă mişc de aici până nu-mi răspunzi! strigă Ivan scos din răbdări.

— Ce aveţi cu mine de vă ţineţi aşa de capul meu? De ce nu-mi daţi pace? se tângui Smerdeakov cu o figură chinuită.

— La naiba! Crezi că numai de tine îmi arde acum?! Răspunde la ce te-am întrebat şi plec.

— N-am ce să vă răspund! i-o reteză Smerdeakov, şi puse iar ochii în pământ.

— Te fac eu să-mi răspunzi, ai să vezi!

— De ce vă frământaţi aşa? îl întrebă Smerdeakov, fixându-l din nou, de astă dată însă nu atât cu dispreţ, cât mai curând cu un fel de scârbă, Pentru că începe mâine procesul? Lasă, că n-o să păţiţi nimic, fiţi pe pace! Duceţi-vă acasă şi dormiţi liniştit, nu vă mai zbuciumaţi degeaba.

— Nu înţeleg... De ce să-mi fie teamă de ziua de mâine? se miră Ivan, săgetat deodată de un fior până în fundul rărunchilor.

Smerdeakov îl măsură;cu privirea.

— Nu în-ţe-le-ge-ţi? spuse el cu o mustrare în glas. Nu ştiu, zău, ce plăcere poate să simtă un om inteligent să joace atâta teatru!

Ivan se uita la el, fără să scoată o vorbă. Cuvintele şi mai ales tonul extrem de arogant şi atât de neaşteptat pe care-l luase fostul lui valet şi pe care nici chiar data trecută nu-l avusese în nici un moment era făcut să-l uluiască.

— Vă spun doar că n-aveţi nici un motiv să vă temeţi. N-am de gând să dau nici o declaraţie împotriva dumneavoastră, iar dovezi nu există. Ia uite cum vă tremură mâinile. De ce tremură aşa? Duceţi-vă acasă, nu l-aţi omorât dumneavoastră.

Ivan avu o tresărire: îşi adusese aminte de Aleoşa.

— Ştiu că nu eu... Îngăimă al.

— Şti-i-ţi? insinua pe acelaşi ton Smerdeakov.

Ivan se repezi şi-l apucă de umăr.

— Spune tot, viperă! Vorbeşte!

Smerdeakov nu se arătă câtuşi de puţin speriat. Se mulţumi doar să-l privească în ochi cu o ură aproape dementă.

— Dacă-i aşa, atunci am să vă spun: chiar dumneavoastră l-aţi ucis! scrâşni el furios.

Ivan se lăsă pe scaun, ca şi cum ar fi cumpănit în minte ceva. Zâmbi sarcastic.

— Iar o iei de la început? Iarăşi aceeaşi poveste ca rândul trecut?

— Da, şi rândul trecut, ca şi acum, am stat tot aşa faţă-n faţă şi aţi înţeles perfect tot. Ca şi acum.

— Eu nu înţeleg decât că eşti nebun.

— Tot nu v-aţi plictisit? Suntem între patru ochi, de ce ne-am mai minţi unul pe altul? De ce am mai juca teatru Ori vreţi să aruncaţi iarăşi vina numai pe mine şi mi-o spuneţi în faţa? Dumneavoastră l-aţi ucis, da, dumneavoastră sunteţi vinovatul principal, eu n-am fost decât unealta, mâna dreaptă a dumneavoastră! Sluga cea credincioasă! Eu am săvârşit numai ceea ce domnia-voastră mi-aţi poruncit să fac.

— Ai săvîrşit? Cum, tu ai ucis? se cutremură Ivan.

Simţi că i se zdruncină ceva în creier, îl luă deodată cu frig şi începu să tremure din toate mădularele, scuturat de fiori. Smerdeakov îl privea înmărmurit; nici el nu se aştepta probabil la o spaimă atât de sincer manifestată.

— Cum se poate, chiar n-aţi ştiut nimic? îngăimă el neîncrezător, zâmbind strâmb.

Ivan rămăsese cu ochii la el, fără să spună un cuvânt, ca şi când i-ar fi pierit graiul.

l-ieh, la Piter Vanka a plecat,

Să-l aştept m-am săturat!

Îi zvoni deodată la ureche.

— Ştii, bâigui el, în sfârşit, mi se pare că visez, că