— Nu-i nici o fantomă aici. Nu suntem decât noi doi şi încă cineva, al treilea. Cred că-i aici, lângă noi.

— Cine? Care-i al treilea? Unde e? întrebă înfricoşat Ivan Feodorovici, uitându-se repede în jur şi cercetând toate colţurile.

— Dumnezeu, pronia cerească; e aici, lângă noi, el e al treilea, dar nu-l mai căutaţi degeaba, că n-o să-l găsiţi.

— Minţi, n-ai ucis tu! zbieră furios Ivan. Eşti nebun sau vrei să mă scoţi din răbdări ca data trecută!

Smerdeakov continua să-l observe cu aceeaşi atenţie şi, tot aşa, fără nici o umbră de teamă. Parcă tot nu-i venea să creadă, avea impresia că Ivan „ştie tot” şi se preface numai, ca „să arunce toată vina asupra lui.

— Staţi puţin, spuse al într-un târziu cu glas slab şi, scoţând de sub masă piciorul stâng, se aplecă să-şi suflece pantalonii.

Era în papuci şi cu ciorapi albi în picioare. Tacticos, Smerdeakov îşi desfăcu jartiera şi-şi vârî degetele adânc pe sub ciorap. Ivan Feodorovici, care nu-şi lua ochii de la el, începu deodată să tremure îngrozit.

— Ai căpiat? urlă el, sărind de pe scaun, şi făcu un pas înapoi, izbindu-se de perete.

Rămase apoi locului lipit de zid, încordat tot ca o strună întinsă până la limită, holbându-se la Smerdeakov ca scos din minţi de spaimă. Fără a se sinchisi însă câtuşi de puţin de groaza zugrăvită pe figura lui, feciorul tot scotocea de zor în ciorap, ca şi când s-ar fi căznit să apuce cu degetele şi să tragă afară ceva. În cele din urmă, reuşi să ducă la bun sfârşit toată operaţia. Ivan Feodorovici văzu ieşind la iveală nişte hârtii, un teanc de hârtii pe care Smerdeakov îl scoase afară şi-l puse pe masă.

— Poftim! rosti el cu glas scăzut.

— Ce-i asta? întrebă Ivan dârdâind.

— Poftim, uitaţi-vă! răspunse cu acelaşi glas Smerdeakov.

Ivan se apropie de masă, întinse mâna spre teanc şi dădu să-l despacheteze, dar în aceeaşi clipă îşi trase braţul înapoi, ca şi cum s-ar fi atins de un şarpe fioros, respingător.

— Ia uite cum vă tremură degetele, parcă aţi fi bolnav, observă Smerdeakov şi se apucă liniştit să desfacă pachetul.

Înăuntru se aflau trei teancuri de bancnote de câte o suta de ruble.

— Toţi banii sunt aici, trei mii de ruble, nici nu mai e nevoie să-i număraţi. Poftim, luaţi-i, îl îndemnă el pe Ivan, arătându-i teancurile cu o mişcare din cap.

Ivan căzu pe scaun. Era palid ca un mort.

— M-ai speriat... cu ciorapul acela... spuse el cu un zâmbet ciudat.

— Cum se poate?... Într-adevăr, chiar n-aţi ştiut nimic până acum? mai întrebă o dată Smerdeakov.

— Nu, n-am ştiut. Eram sigur că este Dmitri. Ah! Frate! Frăţioare! şi-şi cuprinse capul în palme. Spune-mi, singur l-ai ucis? Sau împreuna cu fratele meu?

— Cu domnia-voastră. Noi doi, împreună, eu şi cu dumneavoastră. Dmitri Feodorovici e nevinovat.

— Bine, bine... O să vorbim după aceea despre mine. De ce-oi fi tremurând aşa?... Nu sunt în stare să scot un cuvânt.

— Parcă eraţi mai curajos altădată. Nu ziceaţi dumneavoastră că „totul e permis”? Şi acum ia uite cum v-aţi speriat, murmură Smerdeakov. Nu vreţi o limonada? Să spun să vă facă, da? Ca să vă mai învioraţi. Numai să ascundem mai întâi asta.

Şi arătă iarăşi cu o mişcare din cap teancuI de hârtii de o sută. Dădu apoi să se scoale, s-o strige pe Mana Kondratievna ca să prepare o limonada şi s-o aducă în casă. Căutând ceva ca să acopere banii, să nu-i vadă gazda, scoase întâi batista din buzunar; fiind prea murdară însă luă singurul obiect de pe masă – cartea cu scoarţe galbene pe care o remarcase Ivan Feodorovici în momentul când intrase pe uşa – şi o puse peste bancnote. Ivan citit maşinal titlul: Învăţăturile sfântului părinte Isaac Sirianul.

— Nu vreau limonada, refuză el. O să vorbim mai încolo despre mine. Stai jos şi spune-mi cum ai făcut. Spune-mi tot...

— Ar trebui să vă scoateţi paltonul, o să fiţi lac de apă.

Ca şi cum abia atunci şi-ar fi dat seama ce zăduf era în odaie, Ivan Feodarovici lepădă paltonul de pe el şi, fără să se mai ridice, îl trânti pe laviţă.

— Spune, te rog, hai, vorbeşte!

Părea liniştit. De astă dată era sigur că Smerdeakov are să mărturisească tot.

— Vreţi să ştiţi cum s-a întâmplat? oftă feciorul. Foarte natural, cum ziceaţi chiar dumneavoastră...

— Lasă acum ce am spus eu, îl întrerupse Ivan, fără să mai strige însă, rostind răspicat fiecare cuvânt, ca şi cum şi-ar fi recăpătat pe deplin stăpânirea de sine. Povesteşte-mi pas cu pas ce-ai făcut. Ia-o de la început, sistematic. Să nu uiţi nimic. Amănuntele, mai ales, amănuntele, te rog.

— După plecarea dumneavoastră am căzut în pivniţă...

— Adică te-ai prefăcut că ai o criză de epilepsie?

— Bineînţeles că m-am prefăcut. M-am prefăcut de la început şi până la sfârşit. Am coborât liniştit scara şi, tot aşa, liniştit, m-am lungit pe jos, după care am început să urlu. Şi m-am zbătut într-una până m-au scos de acolo.

— Stai! Zici că te-ai prefăcut până la sfârşit. Chiar şi când erai la spital?

— Nu. A doua zi dimineaţa, înainte de a mă duce la spital, mi-au venit într-adevăr năbădăile, m-a pălit o criză atât de grozavă, cum n-am mai avut de ani de zile. Două zile n-am ştiut ce-i cu mine.

— Bine, bine. Spune mai departe,

— Pe urmă m-au întins pe pat. Ştiam c-or să mă culce în odăiţă, fiindcă de câte ori eram bolnav, Maria Ignatievna îmi făcea patul acolo, ca să fiu lângă ei. Totdeauna, săraca, a fost bună cu mine, de când mă ştiu pe lume. Toată noaptea am gemut, dar aşa, încet. Aşteptam să vină Dmitri Feodorovici.

— Îl aşteptai, zici? Credeai c-o să treacă pe la tine?

— Aş, ce să caute la mine?! Aşteptam să vină acasă; eram sigur c-o să pice în noaptea aceea, căci eu fiind bolnav nu mai avea cine să-i dea de ştire, aşa că nu-i rămânea altceva de făcut decât să sară ulucile şi să pătrundă în casă – se pricepea dumnealui la de-alde astea.

— Şi dacă