niciodată de acest „element mistic”. Nici nu ar fi ştiut să le vorbească, de altfel pentru că nici măcar nu ştia că e într-adevăr un „element mistic”: pentru ea, era, pur şi simplu, propriul ei mod de a fi, acelaşi ca la toate femeile, dar asumat total şi definit numai arareori.

  Într-un anumit sens, încercam să surprind în acest roman „eternul feminin”, aşa cum putea fi intuit de un român cu oarecare înţelegere a sensului sacramental al existenţei. În afară de Ştefania, din Viaţă nouă, pe care nu apucasem s-o descriu, personajele mele feminine de până atunci erau prezentate în două dimensiuni; nu-şi revelaseră dimensiunea lor profundă, modul lor propriu de a fi. Erau reduse la „psihologie” şi „evenimente”. Dimpotrivă, mă pasionase „dimensiunea profundă” a masculinităţii; de aceea, poate, atâtea din personajele mele masculine păreau „demonice”, de un exasperant şi steril egocentrism, ducând setea de „libertate” şi „autenticitate” până la cruzime şi iresponsabilitate. Credeam, pe atunci, că banalitatea condiţiei masculine nu poate fi depăşită decât printr-o absolutizare a câtorva tendinţe specifice bărbatului (în primul rând, nevoia de libertate) sau printr-o experienţă paradoxală (bunăoară, încercarea lui Pavel Anicet de a iubi două femei în acelaşi timp şi tot atât de sincer şi de total)2.

  2 Dar, deşi Nuntii în Cer a avut un mare succes de critică şi de public, nu cred că mulţi cititori au văzut altceva decât un „roman de dragoste” (ceea ce, în octombrie, se făcuse destul de frig şi, cum odăiţa în care scriam rămăsese neîncălzită, nu izbuteam să lucrez decât cu eforturi şi numai câteva ceasuri. Către miezul nopţii, trebuia să mă întorc în dormitor, unde ardea soba, să mă încălzesc. Curând, am început să tuşesc: o tuse seacă şi continuă, care a sfârşit prin a-i nelinişti pe toţi tovarăşii mei de cameră. Unul din doctori m-a ascultat şi a cerut maiorului să fiu trimis la Spitalul Militar din Ciuc pentru radiografie, mai ales că descoperise o temperatură suspectă (o aveam, probabil, mai de mult, dar nu o luasem în seamă). Maiorul a trebuit să telefoneze la Bucureşti, ca să obţină permisia radiografiei. Cum era de aşteptat, vestea a ajuns repede până la Armând Călinescu, care a dispus să fiu trimis la spital. Dar curând după aceea a aflat şi generalul Condeescu şi a insistat din nou pe lângă Călinescu, cerându-i să fiu internat la un sanatoriu pentru boli de piept. Nu-mi dau seama cum a izbutit să-l convingă; probabil, seria de hemoptizii pe care o avusesem în ultima săptă-mână. Eram, în orice caz, un privilegiat, şi maiorul şi-a dat repede seama de asta; printre atâţia zeci de tuberculoşi pe care-i avea în lagăr, eram singurul despre care „Bucureştiul” ceruse „să fie ţinut la curent”. Ceilalţi erau evacuaţi la Spitalul Militar din Ciuc numai când hemoptiziile deveneau ameninţătoare – şi după aceea nimeni nu mai cerea „să fie ţinut la curent”.

  În acele ultime săptămâni, am scris partea a Ii-a din Nuntă în Cer. Ştiam că manuscrisul, ca şi manuscrisul traducerii romanului lui Pearl Buck The Fighting Angel, va trebui încredinţat maiorului pentru cenzură, dar speram să-mi fie restituit cât de curând. Nu ştiam însă ce voi face cu jurnalul pe care-l scrisesem, de cum ajunsesem în lagăr, pe hârtie igienică, ca să poată fi mai uşor ascuns. (Sperasem, chiar, să-l furişez o dată în mâna Ninei, dar am renunţat să mai încerc, după ce am aflat că eram percheziţionaţi înainte de a fi conduşi în „odaia vizitelor” şi că maiorul era întotdeauna de faţă.) în cele din urmă, m-am hotărât să-l presez, să-i reduc cât pot proporţiile şi să mi-l leg direct pe trup, sub cămaşă. Îmi spuneam că vor fără îndoială, este). În măsura în care Ileana întrupa un „etern feminin” românesc, acesta era tirsit să rămână insensibil, sau, mai exact, irecognoscibil sub fervoarea blândă şi cumpătata serenitate care caracterizează toate modurile româneşti de a fi în lume.

  Veni agenţi speciali de la Ciuc sau poate chiar de la Bucureşti să mă însoţească la Sanatoriu şi, în acel caz, probabil, maiorul se va mulţumi cu o percheziţie sumară.

  S-a întâmplat aşa cum mi-am închipuit. La 25 octombrie, a sosit un căpitan de jandarmi de la Braşov şi, împreună cu un plutonier, m-a însoţit în maşina Siguranţei până la Braşov. Cu o zi mai înainte, maiorul îmi anunţase plecarea şi-mi ceruse câteva cărţi şi manuscrisele. Spre marea mea surpriză şi bucurie, mi le-a înapoiat la urcarea în maşină. Era o zi posomorită, neguroasă, şi toţi deţinuţii ieşiseră în curte să mă vadă tre-când printre sentinele şi sârma ghimpată şi părăsind lagărul. Le părea rău că plec, dar, cum mă socoteau destul de serios bolnav, se bucurau că voi fi îngrijit într-un sanatoriu.

  Nu aveam să revăd decât foarte puţini dintre toţi cei care se adunaseră în curte să mă salute. Câtva timp în urmă, o parte din ei aveau să fie trimişi în lagărul de la Vaslui. Zece luni mai târziu, cam două treimi din ei aveau să fie executaţi, la Ciuc şi la Vaslui. Suferind de inimă, Nae Ionescu a fost inter-mat la Spitalul Militar din Braşov, curând după plecarea mea, şi nu aveam să-l revăd decât după aproape treisprezece luni.

  Nu îndrăzneam să mă bucur când am văzut lagărul abu-rindu-se şi dispărând în depărtare. Plutonierul se aşezase lângă şofer, iar eu, în fund, tăceam alături de căpitanul de jandarmi. La Braşov, ne-am suit într-un compartiment rezervat şi am coborât la Predeal. Aici, ne aştepta o altă maşină, care ne-a dus până la Sanatoriul din Moroieni. Am ajuns la căderea nopţii, după vreun ceas de drum prin pădure. Sanatoriul scânteia de departe, parcă ar fi fost un Palace scăldat în lumini.

  Nu-mi venea să-mi cred ochilor când am descoperit că aveam o cameră mare, cu baie, cu terasă şi alături un antreu, în care trebuia să doarmă – şi să mă păzescă – un plutonier de jandarmi din Sinaia. Era ultima cameră la etajul IV, la capătul aripii din dreapta, aleasă anume ca să împiedice o