A doua zi de dimineaţă, au început analizele şi radiografiile. Numai după câteva zile doctorii s-au dumirit – şi atunci mi-am dat seama cât fusesem de norocos. Au descoperit că hemoptiziile nu erau de origine pulmonară, ci se datorau unei venule din gâtlej, pe care o rupeau din când în când accesele de tuse. Cu toate acestea, continuam să am febră, iar la ascultare surprindeau acele sunete suspecte, care induseseră în eroare doctorii din lagăr. O altă serie de radiografii au identificat cauza: sufeream de o inflamaţie a pleurei, pe cale de a provoca o pleurezie; iar dacă aş mai fi rămas o lună în lagăr, fără îndoială că aş fi fost contaminat de tuberculoză, aşa cum s-a întâmplat cu mulţi deţinuţi. Părăsisem lagărul la timp. Doctorii m-au asigurat că după două luni de sanatoriu voi fi pe deplin restabilit. Cu condiţia de a respecta programul, adică să petrec cel puţin patru-cinci ceasuri pe zi întins pe un şezlong pe terasă, să mă supraalimentez şi să nu mai fumez.

  Pe cât mi-a fost cu putinţă, m-am ţinut de program. Nu puteam însă renunţa la orele de lucru, nopţile. Trebuia să corectez şi să pun la punct cele două manuscrise. Voiam cu orice preţ să public Nuntă în Cer înainte de Crăciun. Pe de o parte, aveam nevoie de bani, pe de altă parte voiam să-mi liniştesc prietenii şi cititorii, arătânu-le că tot ce mi se întâmplase în acel an nu-mi paralizase creativitatea literară. In afară de această muncă, trebuia să-mi transcriu jurnalul. Foiţele subţiri şi de culoare mohorâtă, scrise cu creionul şi cât putusem mai mărunt, deveniseră aproape ilizibile; mai ales după ce încercasem să le reduc volumul, împăturindu-le şi presându-le cu călcâiul pantofului. Nu îndrăzneam să mă apuc de descifrarea şi transcrierea acestor însemnări decât în timpul nopţii, după ce mă convingeam că paznicul meu, plutonierul de jandarmi, adormise. Ardeam foiţele pe măsură ce le transcriam şi ascundeam paginile transcrise printre paginile romanului. Munca aceasta mi-a luat aproape două săptămâni. Puţin timp după aceea, Nina a venit să mă vadă şi i-am dat manuscrisele, su-gerându-i să încerce publicarea romanului la Editura „Cugetarea”. Spre surpriza şi bucuria mea, Georgescu-Delafras a acceptat Nimtă în Cer şi mi-a trimis vorbă că va apărea înainte de Crăciun.

  Într-o zi, la vreo trei săptămâni de la internarea mea la sanatoriu, plutonierul mi-a spus că a primit ordin să se întoarcă la post, la Sinaia. Nu-mi venea să cred: eram liber! I-am telefonat Ninei marea veste, apoi am plecat să mă plimb în jurul sanatoriului. Trecuseră numai vreo şase-şapte luni de când nu mă mai plimbasem fără grijă, dar mi se părea o veşnicie.

  Numai atunci am simţit cât este de miraculos acest act, în aparenţă atât de simplu, de a trăi, de a fi viu. Îmi spuneam că niciodată nu voi mai uita că pot fi fericit prin simplul fapt că sunt liber să ies din casă şi să mă plimb pe stradă, că nici o tristeţe nu va putea rezista acestei beatitudini. Dar, evident, euforia libertăţii regăsite n-a durat prea mult. Câteva săptămâni în urmă, reluasem rutina existenţei din ultimii ani. Cu o singură deosebire: că, de data aceasta, nu mai puteam uita cât sunt de precare libertatea şi, în cele din urmă, viaţa. Şi, uneori, când eram copleşit de atâtea griji, îmi era de ajuns să-mi amintesc de camera de la Siguranţă, de curtea lagărului sau de jandarmul care dormise lângă mine, ca să-mi recapăt seninătatea şi bucuria de a trăi.

  Nina a sosit a doua zi, şi directorul sanatoriului i-a îngăduit să rămână lângă mine. Mi-a adus, printre atâtea alte scrisori şi mesaje din partea prietenilor şi colegilor de la Societatea Scriitorilor Români şi Universitate, şi o foarte emoţionantă scrisoare, semnată de mulţi din studenţii mei, în care mă asigurau că „se aliniază” în faţa patului în care mă aflam, respi-rând anevoie („practicând prăttăyăma”, spuneau ei) şi medi-tând concentrat (ekagrata, spuneau, adică „concentrat într-un singur punct”), se aliniază toţi în faţa patului meu – şi mă salută. Evident, nu ştiau atunci că, într-un anumit sens, îşi luau rămas bun de la mine, că îşi salutau, laolaltă, profesorul pentru ultima oară. Pe unii din ei, foarte puţini de altfel, aveam să-i revăd, dar individual. „Clasa” sau „promoţia” pe care o alcătuiseră în ultimii ani nu-mi va mai fi accesibilă.

  Nu fusesem profesor decât cinci ani, şi totuşi, mult timp după aceea, descopeream necontenit, cu emoţie şi orgoliu, cât de puternică rămăsese amintirea cursurilor mele. Mulţi ani mai târziu, prin 1956-l957, etnologul italian Ernesto de Mar-tino, după câteva luni petrecute în România pentru cercetări folclorice, mi-a spus că regăsise pretutindeni ecoul lecţiilor şi seminariilor mele din 1933-l938, şi mă felicită că lăsasem un semn pe care adversităţile nu izbutiseră să-l distrugă. Am fost impresionat mai ales de acest amănunt: un „cercetător”, care lucra cu el la Institutul de Folclor, l-a întrebat dacă m-a întâlnit vreodată.

  — Da, i-a răspuns de Martinp, l-am întâlnit chiar anul acesta, la Roma. Necunoscutul l-a privit lung, apoi a izbucnit în plâns. Dar E. de Martino nu-şi mai amintea numele.

  AM TREIZECI ŞI TREI DE ANI -

  O SĂPTĂMÂNĂ ÎNAINTE DE MOARTEA

  LUI NAE IONESCU

  Am stat la sanatoriu până la 25 noiembrie*, deşi doctorii îmi spuseseră la început că va trebui să rămân cel puţin două luni. Dar, după ce plecase plutonierul de jandarmi şi nu mai eram „deţinut”, deci pe cheltuiala statului, a trebuit să plătesc eu sanatoriul. Şi, deşi preşedintele şi secretarul Societăţii Scriitorilor Români, generalul Condeescu şi profesorul N. I. Herescu, mă asiguraseră că Societatea va contribui cu o subvenţie („ajutor de boală”), suma era prea mare pentru veniturile mele; deocamdată, nu puteam conta decât pe avansul promis de Editura „Cugetarea”.

  Am regăsit cu emoţie, dar şi cu melancolie, apartamentul din strada