Palade. Masa de lucru era încărcată cu sutele de scrisori primite în lipsa mea şi cu ultimele corecturi ale revistei „Zalmoxis”, aşteptând din august bunul de tipar. Alături, pe parchet, se adunaseră zeci şi zeci de pachete cu cărţi, majoritatea din străinătate. Unele din ele au rămas mult timp nedesfăcute. Căci, oricât de însetat aş fi fost de „cititul în libertate”, după pofta inimii mele, mult şi multe – ştiam că va trebui să mă concentrez exclusiv asupra lucrărilor începute (în primul rând, La Mandragore) şi să-mi limitez lecturile la acele cărţi despre care puteam scrie cronici sau articole.

  Am regăsit însă cu bucurie, începând chiar din seara întoarcerii mele, familia şi prietenii. Ca niciodată până atunci, tata nu şi-a putut ascunde emoţia. Auzise atâtea zvonuri despre boala mea (tuberculoză bilaterală înaintată), încât, probabil, nu mai sperase să mă revadă în viaţă. Mama, dimpotrivă, era aceeaşi: senină, încrezătoare (convinsă că adevărul

  * în realitate, sosirea din sanatoriu a avut loc sâmbătă, 12 noiembrie 1938. Ne-o confirmă Jeni Acterian, în Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, Huma-nitas, 1991, p. 248 (n. ed.).

  Sfârşeşte întotdeauna prin a fi recunoscut, şi dreptatea triumfă, cât ar fi de târziu), plină de speranţe. Iar Corina şi Ticu, probabil ca să nu se trădeze, repetau, exclamând, că nu mă văzuseră niciodată atât de robust, „plesnind de sănătate”. Venisem împreună cu Nina. Întâmplările din ultimele luni avuseseră măcar acest rezultat pozitiv: Nina făcea acum parte din familie.

  Prietenii, şi cei „de dreapta”, şi cei „de stânga”, s-au arătat tot atât de devotaţi şi sinceri precum îi lăsasem. Şi, pentru că ştiau situaţia noastră financiară, se invitau mereu la masă şi veneau întotdeauna încărcaţi cu bunătăţi. Ştiau că din aprilie nu mai primeam salariul de la Universitate, iar de când fusesem arestat Nina trăise din sumele pe care i le împrumutaseră ei, din avansurile pe care i le dăduse Al. Rosetti, pentru La Mandragore, şi din „ajutorul de boală” primit de la Societatea Scriitorilor Români. Dar, dacă achitarea împrumuturilor putea fi amânată, Tipografia Monitorului Oficial aştepta de mult restul de 60000 lei (sumă considerabilă, şi nu numai pentru mijloacele mele) ca să imprime volumul I din „Zal-moxis”.

  Din fericire, Alexandru Rosetti, pe care îl văzusem chiar a doua zi, m-a asigurat că pot relua colaborarea la „Revista Fundaţiilor Regale” şi mi-a avansat o sumă importantă. Cu-rând după aceea, generalul Condeescu a găsit mijlocul de a acoperi datoria la tipografie, şi „Zalmoxis. Revue des etudes religieuses”, tome I, a apărut câteva luni în urmă. Iar înainte de Crăciun fusese lansată Nuntă în Cer, şi prima ediţie, de 4000 de exemplare, s-a epuizat destul de repede. Romanul a fost, cum se spunea pe atunci, „bine primit de critică şi de public”. Dar, deşi s-a retipărit de două ori, n-a atins popularitatea de care se bucuraseră Maitreyi şi Huliganii.

  Totuşi, în iarna 1939, am început să-mi dau seama că, ori-câte articole aş publica în periodicele săptămânale şi în „Revista Fundaţiilor Regale”, oricât aş încasa din reeditarea romanelor mai vechi, tot nu voi reuşi să asigur acel minim care ne-ar îngădui să trăim omeneşte. E drept, proprietarul nu ne presa cu plata chiriei pe ultimele trimestre, dar datoria aceasta trebuia achitată într-o zi. Dintr-o scrisoare a lui Ananda Coomaraswamy înţelesesem că, datorită numeroşilor savanţi refugiaţi din Germania nazistă, aproape că nu se mai găseau catedre disponibile în universităţile americane. Ştiam, de asemenea, că posturile de la „Fundaţiile Regale” fuseseră de mult ocupate. Pentru difuzarea volumului I din „Zalmoxis”, cheltuisem deja multe mii de lei, dar de abonamentele în străinătate se ocupa editorul parizian, iar în ţară numărul abonaţilor era insignifiant.

  Soluţiile la care a trebuit să recurg au fost multe şi variate, de la împrumuturi pe termen scurt şi traduceri nesemnate, la verificări de texte prost traduse şi corecturi. Pentru că prin avansurile luate acoperisem demult drepturile de autor pentru La Mandragore, Alexandru Rosetti mi-a sugerat să adun în volum studiile şi cronicile publicate în „Revista Fundaţiilor Regale”, şi la semnarea contractului am putut încasa o sumă destul de mare. Volumul, intitulat Insula lui Euthanasius, a fost predat editurii în iarna lui 1940, dar, datorită schimbărilor care interveniseră curând după aceea în conducerea „Fundaţiilor Regale”, n-a putut apărea decât în 1943, trei ani după plecarea mea din ţară.

  În primăvara anului 1939, pe neaşteptate, generalul Condeescu a fost răpus de o sincopă cardiacă. Îl pierdeam pe cel mai important „protector”, de care, în pofida diferenţei de vârstă, mă ataşasem mult în ultimii ani. Scriitorii şi oamenii de cultură pierdeau un sprijinitor fără egal. Datorită lui, Societatea Scriitorilor Români dispunea acum de fonduri şi putea ajuta atâţia scriitori, tineri şi bătrâni, săraci sau bolnavi; el îl introdusese la „Fundaţiile Regale” pe Mihail Sebastian, pe Păstorel Teodoreanu şi mulţi alţi scriitori şi critici. Generalul Condeescu cunoştea bine precaritatea meseriei de scriitor în România şi nu-şi uita niciodată făgăduielile. Soţia lui mi-a spus că, în ultima zi, între două crize cardiace, i-a repetat de mai multe ori că îmi făgăduise o subvenţie pentru tipărirea volumului II din „Zalmoxis”, şi încă nu izbutise să mi-o trimită.

  A doua zi, la slujba religioasă oficiată chiar în odaia lui, în faţa patului pe care zăcea, au asistat Regele Carol, Elena Lu-pescu şi Armând Călinescu, şi aşa i-am văzut şi eu pentru întâia oară. Dintre prietenii lui scriitori, se aflau N. I. Herescu, AI. Rosetti, Mihail Sebastian şi cu mine. Nimeni, nici chiar d-na Condeescu, nu ştiuse că va veni Regele Carol, însoţit de Lupeasca şi primul ministru.

  Puţin timp în urmă, la Adunarea Generală a Societăţii Scriitorilor, a fost ales preşedinte profesorul Herescu. Postul de secretar devenise liber şi Herescu m-a convins să-l primesc eu. Făcea şi asta parte din planul elaborat împreună cu generalul Condeescu de a mă reintegra în „normalitate”, adică de a elimina stigmatul de fost „deţinut”. Funcţia de secretar nu era retribuită, dar nu-mi cerea mult de lucru. Trebuia doar să trec, pe seară, de vreo trei-patru ori pe săptămână pe la sediul Societăţii,