unde rămâneam mai puţin de un ceas. Singura decizie responsabilă era distribuţia textelor – mai întotdeauna traducerea dialogurilor din filmele străine, care trebuiau corectate din punct de vedere gramatical şi stilistic. Casele de filme plăteau 1600 de lei pentru fiecare text corectat. Societatea Scriitorilor retribuia pe corector cu jumătate din sumă, cealaltă jumătate trecând la fondul „de ajutoare urgente”.

  N-am regretat acele ceasuri petrecute în biroul Societăţii, unde, în afară de casier, găseam întotdeauna câţiva din vechii membri – în frunte cu Corneliu Moldovanu – alături de tineri poeţi şi prozatori, mai mult sau mai puţin înzestraţi, dar tot atât de săraci, veniţi să vadă dacă pot obţine „un film” (corectura celor câteva pagini dactilografiate dura cel mult o jumătate de ceas: mai toţi o făceau pe loc, sau într-o cafenea din vecinătate). Ascultam tot felul de amintiri ale bătrânilor – şi aflam nenumărate cancanuri, intrigi şi gelozii de la cei tineri. (Şi numai ascultându-i vorbind despre nevoile lor înţelesesem că eu n-aveam dreptul să mă plâng de sărăcie.) A fost singura mea experienţă de „cafenea literară”: deşi, evident, o experienţă aproximativă, pentru că, fără îndoială, tinerii nu îndrăzneau să spună în faţa mea tot ce ar fi spus la cafenea.

  Trebuia să distribui „filmele” în aşa fel încât să nu părtinesc pe nimeni. Câteodată, când nu mai puteam da o corectură unui tânăr scriitor pentru că primise deja două sau trei în acea lună, şi tânărul mărturisea că are nevoie de bani ca să poată mânca în acea seară, îl luam pe casier deoparte şi-l convingeam să-i avanseze suma din fondul „ajutoarelor urgente”. (Se întâmpla uneori să aflu că tânărul nu-mi spusese adevărul, că, de fapt, avea nevoie de bani nu pentru cină, ci pentru un chef cu prietenii într-o cârciumă faimoasă şi ieftină. Dar, evident, ne aşteptam toţi la asta – şi nu ne supăram.) în acea vară, am urcat pe Bucegi numai noi trei: Nina, Giza şi cu mine. Nu înţeleg de ce n-am plecat cu un grup de prieteni, aşa cum făcusem de atâtea ori până atunci. Poate pentru că Nina voia cu orice preţ să ne oprim o zi-două la Sanatoriul Moroeni, ca să fiu examinat de doctorii care mă îngrijiseră în toamna trecută. Nu bănuiam atunci că urcam pentru ultima oară munţii Bucegi, de care mă îndrăgostisem din adolescenţă şi de care îmi amintisem de atâtea ori în Hima-laya, privind apusul soarelui pe fereastra hotelului din Dar-jeeling, plimbându-mă pe malurile stâncoase ale Gangelui, la Rishikesh, sau urcând prin junglă spre Lakshmanjula.

  Am regăsit cu melancolie Sanatoriul de la Moroeni. M-au bucurat cel puţin rezultatele analizelor medicale: pleurita era aproape vindecată şi, sauf imprevu, nu risca să provoace o pleurezie. Mi se îngăduiau chiar fumatul şi cafelele, de care aveam atâta nevoie. Ne-am întors după o săptămână, arşi de soare, dar, cel puţin eu, fără euforia cu care coboram altădată din Bucegi. Simţeam, ca toţi din jurul meu, că ciclul care începuse în 1918 sta să se încheie, poate de la o zi la alta. După acordul de la Munchen şi anihilarea, în etape, a Cehoslovaciei, nimeni nu se mai îndoia de iminenţa celui de-al doilea război mondial.

  Pentru cei care credeau, ca mine, că, cel puţin în acest secol, ţările mici nu-şi pot făuri singure istoria, problema principală era: cum am putea supravieţui, etnic şi spiritual, în cataclismul istoric care se pregătea. În ceea ce mă priveşte, îmi puneam toată nădejdea în iscusinţa cu care neamul românesc reuşise să reziste, în trecut, „terorii istoriei”. Dar de data aceasta era vorba nu numai de supravieţuirea tradiţiilor religioase şi spirituale ale poporului, ci şi de salvgardarea culturii pe care o creaseră, în ultimele două-trei secole, „elitele”, adică o mână de gânditori, învăţaţi, poeţi şi vizionari. Mă gândeam de pe atunci la „metodele de camuflare”, mai precis de „ocul-tare”, pe care le-ar putea pune în aplicare „elitele” în cazul dnd am fi condamnaţi să traversăm din nou, poate pentru câteva secole, întunericul Evului Mediu românesc. Nu eram pesimist, dar nu-mi făceam prea multe iluzii. Mă convinsesem de mult că în „Istorie” neamul românesc este fără noroc. /Istoria” nu-i îngăduise decât douăzeci de ani de unitate naţională şi autonomie politică: 1918-l938. În acest răstimp, multe lucruri bune se făcuseră în România, dar singurele creaţii de care eram sigur că vor supravieţui într-un cataclism erau cele de ordin spiritual. Numai ele ne puteau asigura identitatea etnică şi continuitatea culturală cu trecutul. Modelul acestui tip de supravieţuire prin cultură îl ilustrează admirabil istoria poporului evreu. Într-adevăr, după distrugerea Templului şi a Ierusalimului, evreii erau ameninţaţi să dispară ca unitate etnică şi culturală, dar au supravieţuit datorită acelei şcoli primare pe care a fondat-o Iohanan ben Zakai la Iavne, şi care a salvgardat valorile fundamentale ale iudaismului.

  Reluasem, cu furie, redactarea cărţii La Mandragore, dar n-am apucat să scriu decât două capitole. La 1 septembrie, trupele germane au început să înainteze în Polonia, cucerind în câteva săptămâni jumătate din ţară; cealaltă jumătate a fost ocupată de diviziile sovietice. Apoi, a urmat „la drole de guerre”, care a păcălit pe mulţi naivi. In ceea ce mă priveşte, mă trudeam să pun la punct o parte din ceea ce meditasem şi pregătisem în ultimii ani. În toamna aceea, am adunat în Fragmentarium o serie de articole şi însemnări recente1. Scrisesem, de asemenea în 1938-l939, câteva eseuri despre ideea de coincidentia oppositorwn în istoria religiilor, comentând mai ales miturile şi simbolismul androginului şi dialectica integrării contrariilor în structura anumitor divinităţi. Aceste texte, apărute în diferite reviste, au fost completate şi reunite în volumul Mitul reintegrării, publicat în 1942. Unele exemple şi concluzii le voi utiliza mai târziu în Trăite d'histoire des religions şi în studiile care alcătuiesc Mephistopheles et l'Androgyne.

  Tot atunci am dat la tipar volumul al II-lea din „Zal-moxis”, cu acel faimos studiu al lui A. C. Coomaraswamy, „Janua Coeli”, cuprinzând şi un articol al meu despre simbolismul acvatic, reluat în Images et symboles. La sfârşitul toamnei 1939, am scris prima mea piesă, Iphigenia. Curând după