aceea, am prezentat-o Comitetului de lectură al Teatrului Naţional şi a fost acceptată. Dar n-am apucat s-o văd. A fost reprezentată la începutul lui 1941 şi, în pofida unei distribuţii excepţionale, nu a avut succes. Mi s-a spus că n-aveam „nerv

  1 Multe din observaţiile şi interpretările în legătură cu simbolismul ma-gico-religios se găsesc în această cărţulie.

  Dramatic”, ceea ce este, probabil, adevărat. Dacă Iphigenia are vreun merit, trebuie căutat în altă parte.

  În iarna anului 1940, am avut neaşteptata bucurie de a-l regăsi pe Nae Ionescu. Fusese liberat din Spitalul Militar de la Braşov şi a venit să mă vadă în strada Palade. Deşi nu-şi recăpătase catedra, i se îngăduise să primească, săptămânal, la vila lui de la Băneasa, un grup de tineri filosofi şi discipoli: Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Ioan Gherea, C. Noica şi alţii. Inutil să evoc interesul, varietatea şi pasiunea discuţiilor. Pentru întâia oară l-am simţit pe Nae Ionescu decis – aş spune, chiar nerăbdător – să-şi scrie Metafizica pe care o prezentase în atâtea cursuri2. La întâlnirile noastre nu-mi amintesc să se fi discutat vreodată „politică”, nici măcar misterioasa imobilitate militară de pe frontul occidental.

  În aceea iarnă 1940, m-a ispitit – şi am scris-o într-un ritm vertiginos – o nuvelă fantastică, Secretul doctorului Honigberger. Voiam să utilizez anumite fapte reale (existenţa istorică a lui Honigberger, experienţele mele personale din Rishikesh), camuflându-le într-o povestire fantastică, în aşa fel încât numai un cititor avertizat ar fi putut distinge adevărul de fantezie. Nuvela a apărut în „Revista Fundaţiilor Regale”, şi directorul Editurii „Alcalay” mi-a sugerat să mai compun una de acelaşi gen, ca să le publice în volum. Aşa am scris Nopţi la Serampore, unde camuflajul putea fi repede descoperit de oricine cunoştea Bengalul; într-adevăr, în jurul Se-ramporului nu exista nici o pădure.

  La începutul lui martie, am aflat consternaţi că Nae Ionescu avusese un nou atac cardiac. Întâlnirile noastre săptă-mânale au fost întrerupte. Auzeam tot felul de zvonuri: că se află în afară de orice pericol, că e pe moarte, că ar fi fost otrăvit la restaurantul unde cinase ultima oară cu prietenii. Apoi, la 15 martie, a sunat telefonul şi Nina mi-a spus:

  — A murit Profesorul!

  La el, la Nae Ionescu, mă gândeam întruna în acea toamnă 1940, urmărind, cum puteam, din ziare, la radio şi prin tele-

  2 O parte din aceste cursuri au apărut postum, editate de Mircea Vulcănescu şi C. Noica, dar ele nu reprezintă forma finală şi sistematică a gândirii lui Nae Ionescu. (cf. Curs de metafizicii. Teoria cunoştinţei metafizice, ediţie îngrijită de Marin Diaconii, Humanitas, 1995 – n. ed.).

  Gramele primite la Legaţie, evenimentele din ţară. Mă întrebam cum ar fi judecat Nae Ionescu abdicarea Regelui Carol şi „statul naţional-legionar” proclamat de generalul Antonescu şi de Horia Sima, vicepreşedintele Consiliului de Miniştri. Dacă ar fi trăit, i s-ar fi încredinţat, probabil, un post important. Dar pentru cât timp?

  Pe la mijlocul lui septembrie, ne-am mutat, împreună cu Danielopol şi Vardala, la Oxford, într-o pensiune modestă, „Oxoniensis”. Curând după abdicarea lui Carol, ministrul V. V. Tilea fusese rechemat în ţară, dar a refuzat să se întoarcă şi s-a stabilit cu familia într-un sat de lângă Oxford. Consilierul Radu Florescu a devenit astfel însărcinat cu afaceri. Mă duceam la Londra cam de două ori pe săptămână, ca să întâlnesc colegi sau gazetari străini şi să aflu eventualele ştiri primite la Legaţie (nu întotdeauna prin telegramele cifrate). In restul timpului, citeam, luam note şi elaboram planul unei vaste sinteze de morfologia şi istoria religiilor, sinteză pe care am întrezărit-o fulgerător în timpul unei alarme dintr-un adăpost aerian. Voi reveni asupra acestor Prolegomene la o istorie comparată a religiilor (Trăite d'histoire des religions). Notez deocamdată ideea fundamentală: hierofaniile, adică manifestarea sacrului în realităţi cosmice (obiecte sau procese aparţinând lumii profane), au o structură paradoxală, pentru că ele arată şi în acelaşi timp camuflează sacralitatea. Urmărind până în consecinţele ei ultime această dialectică a hiero-faniilor (sacrul revelat şi totodată ocultat în Cosmos, într-o fiinţă umană – exemplul suprem: întruparea – într-o „Istorie sfântă”), s-ar putea identifica o nouă camuflare în practicile, instituţiile şi creaţiile „culturale” moderne. Evident, se ştie că funcţiile biologice importante (alimentarea, sexualitatea, fertilitatea), artele (dansul, muzica, poezia, artele plastice), muncile şi meşteşugurile (vânătoarea, agricultura, construcţiile de orice fel etc), tehnicile şi ştiinţele (metalurgia, medicina, astronomia, matematica, chimia) au avut la origine o funcţie sau o valoare magico-religioasă. Dar eu voiam să arăt că chiar sub formele ei radical desacralizate, cultura occidentală camuflează semnificaţii magico-religioase, pe care (cu excepţia câtorva poeţi şi artişti) contemporanii nu le bănuiesc.

  Dar, „teroarea Istoriei” se făcea necontenit simţită. Cu groază am aflat de asasinarea lui N. Iorga şi a lui V. MadgeaA1V11RE1Z. EC1 Şl lKlil Ut ANI. ÎbVru, precum şi a unui grup de deţinuţi, în aşteptarea anchetelor, la închisoarea Văcăreşti. Prin aceste asasinate din noaptea de 29 noiembrie, echipele de legionari care le-au înfăptuit credeau că-l răzbună pe Codreanu. În fapt, ele au anulat sensul religios, de „jertfă”, al legionarilor executaţi sub Carol şi au compromis iremediabil Garda de Fier, considerată de atunci o mişcare teroristă şi pronazistă. Uciderea lui N. Iorga, marele istoric şi genialul profet cultural, va păta pentru multă vreme numele de român.

  Pentru întâia oară m-am bucurat că Nae Ionescu nu mai trăieşte. Moartea lui timpurie îl scutise de acest penibil spectacol: uciderea atâtor oameni (chiar dacă unii din ei nu erau fără vină) înainte de a fi judecaţi şi condamnaţi. În ceea ce-l priveşte pe N. Iorga, el fusese – şi rămăsese – marele învăţător al lui Nae Ionescu. Oricâte erori ar fi făcut, N. Iorga nu putea fi lovit. Cum spunea Nae Ionescu:

  — Când greşeşte Nicolae Iorga, este ca un popă beat cu sfântul potir în mână. Dacă îl loveşti, răstorni potirul şi pângă-reşti sfânta împărtăşanie.

  Am retrăit această perioadă de teroare în ianuarie 1941, când s-a dezlănţuit rebeliunea legionară, acţiune greu de înţeles, pentru că Horia Sima era vicepreşedinte în guvernul generalului Antonescu,