alături de alţi miniştri legionari. Informaţiile pe care le primeam erau, desigur, sumare şi multe din ele inexacte. Am aflat totuşi de excesele şi crimele legionarilor (se citeau exemple de pogromuri, în special cel de la Iaşi). Curând după înăbuşirea rebeliunii de către armată, rămasă credincioasă generalului Antonescu, am aflat de pătrunderea masivă a trupelor germane în ţară, cu misiunea de a instrui anumite divizii româneşti de elită. (De fapt, infiltrarea începuse cu câteva luni mai înainte.) Mulţi dintre membrii Legaţiei se întrebau cât timp va mai menţine guvernul britanic relaţiile diplomatice cu România.

  După Crăciun, ne-am mutat, cu Danielopol şi Vardala, într-o locuinţă spaţioasă închiriată de o prietenă a noastră, dna Sassoon. Ca să mă apăr împotriva deznădejdii, m-am afundat în lucru. În birou, era destul de frig, căci se făceau economii şi la cărbuni, şi la electricitate; am început să redactez totuşi un capitol din Prolegomene. Dar, deşi mâncarea se îmbunătăţise după ce ne mutasem la dna Sassoon, mă simţeam tot atât de slăbit ca la „Oxoniensis”. Doctorii pe care îi consultasem mi-au recomandat fortifiante (calciu şi fosfor) şi odihnă. Pe de altă parte, îmi dădeam seama că devenisem aproape inutil; activitatea mea se rezuma la rapoartele „culturale” (cronici şi bibliografie despre Europa Centrală), pe care le înaintam sporadic însărcinatului cu afaceri.

  Astfel că am primit cu bucurie telegrama care mă anunţa că fusesem numit secretar cultural la Lisabona. Radu Flore's-cu a înştiinţat Foreign Office-ul de mutarea mea şi a cerut să mi se rezerve două locuri în avionul care continua să facă cursa Anglia-Portugalia. Am încredinţat biblioteca doamnei Sassoon (dar, reîntâlnind-o la Paris, în 1946, am aflat că majoritatea cărţilor se pierduseră cu ocazia mutărilor.) şi am început să-mi pregătesc plecarea. Dar, evident, Foreign Office nu avea nici un motiv să se grăbească. Foarte probabil, ruperea relaţiilor diplomatice era deja hotărâtă şi se aşteptau să fim evacuaţi cu ceilalţi membri ai Legaţiei care ar fi dorit să se întoarcă în ţară.

  Intenţia mea era să petrecem o săptămână-două la Bucureşti, înainte de a ne instala la Lisabona. Nu numai ca să revedem familia şi prietenii, de care nu mai ştiam nimic, dar şi pentru a obţine o audienţă la generalul Antonescu. V. V. Tilea mă însărcinase să transmit anumite lucruri generalului. În ceea ce mă priveşte, voiam să-i spun următoarele: a) guvernul român crede că Anglia va pierde războiul, şi se poartă în consecinţă, dar, cu cât trece timpul, înfrângerea Angliei pare tot mai improbabilă; b) totuşi, chiar în ipoteza că Anglia va pierde războiul, România nu se va mai putea dispensa de ea (în 1918, după înfrângerea Germaniei, cel mai important post diplomatic după Paris şi Londra era Berlinul); deci felul cum era batjocorită Anglia în presă şi la Radio Bucureşti era nu numai ridicol, dar şi primejdios pentru prestigiul politic al României. Mai voiam să comunic generalului Antonescu încă un lucru: Londra a fost scăpată de către homeguards, adică de civili. Singura posibilitate de rezistenţă în faţa bombardamentelor masive este organizarea populaţiei civile.

  Pe la începutul lui februarie, Radu Florescu a fost anunţat că avem locuri pentru ziua de 10 februarie. La 7 februarie, terminasem pregătirile de plecare. În ziua de 9, am părăsit Oxfordul în automobilul lui Florescu. Am dejunat la Savoy cu toţi colegii de Legaţie, care ne-au condus apoi la gară. La 3.00, am luat trenul spre Bristol.

  AM IKblZhU Şl TKhl UE ANI.

  I/L

  Copiez câteva fragmente şi rezum altele din Jurnalul redactat la Lisabona: „Grija cu care păstram valiza sigilată, deşi mi se spusese că nu are nimic important în ea. Nu am vorbit aproape deloc în tot timpul drumului. Amândoi eram emoţionaţi şi ne ascundeam unul de altul. Nu ştiam dacă vom scăpa de bombardament, pentru că Bristolul fusese violent atacat în ultimele săptămâni. Nu ştiam dacă vom scăpa teferi din avion. Am ajuns noaptea, pe alarmă. Gara – aproape în întregime distrusă. Nici un hamal, nici o maşină. Ploua mărunt. Cu chiu, cu vai, am ieşit din gară pe peron. Am aşezat valizele pe un cărucior, am pus deasupra buchetele de flori pe care le primisem şi am început să aşteptăm. După un sfert de ceas, văzând că nu se dă all-clear-şi că nici un taxi nu se apropie, am lăsat-o pe Nina lângă bagaje şi am plecat în întuneric. Se auzeau la răstimpuri bateriile antiaeriene, dar eram obişnuit. Târziu, am găsit un taxi; şoferul se codea să mă ia, dar i-am făgăduit 10 şilingi în plus. Am ajuns la hotel la 10 noaptea. Restaurantul se închisese. Am obţinut doar două sandvişuri şi ceai. Nu-mi dădeam seama că hotelul unde ni se rezevase camera era singurul scăpat din bombardament; că, de fapt, scăpase numai o aripă. Am intrat în odaia de baie, pe coridor, dar, îndată ce am dat drumul la apă, au început să cadă bombele în apropriere. Am dormit aproape îmbrăcaţi. Trebuia să ne deşteptăm la 6 dimineaţa, căci autocarul venea să ne ia la 7.

  Am plecat pe întuneric. În faţa mea, s-a aşezat un ofiţer cu privirile obosite, fumând întruna (era cel care mă va percheziţiona), îndată ce porneşte autocarul, începem să ne dăm seama de dezastrele provocate de bombardamente. Treceam printre ruine. Din loc în loc, câte o casă în picioare, dar prin ferestre se vedea cerul. Sinistră viziune, care m-a urmărit multă vreme după aceea. Ajungem la aeroport pe la 8. Sân-tem doar noi doi, o tânără englezoaică secretară la Legaţia din Madrid, un tânăr străin şi echipajul. Suntem lăsaţi în<urmă. Aşteptăm într-o sală, cu un rezervist lângă noi, îmbrăcat atât de curios într-o prea lungă uniformă, încât mă întrebam dacă nu era un agent de la Secret Service care ştia româneşte, pus acolo ca să ne asculte conversaţia. Sunt chemat, singur. Îmi iau şi curierul.”

  Când i-am arătat paşaportul de serviciu, funcţionarul care se afla lângă căpitan, la masă, îmi atrage atenţia că ataşaţii i/Z UNU MUAKThA ÎŞI CAMUFLEAZĂ MITOLOGIA culturali nu figurează în lista oficială a Corpului diplomatic acreditat. Nu puteam