pe fiară{71}, ţinând în mâinile ei cupa tainei, va fi dezonorată şi că din nou se vor răzvrăti cei nevolnici şi, sfâşiind purpura de pe ea, îi vor despuia trupul «nemernic». Eu însă mă voi ridica atunci şi-ţi voi arăta mii de milioane de prunci fericiţi, care n-au ştiut ce este păcatul. Şi noi, cei care am luat asupra noastră greşelile lor, pentru ca să poată avea parte de fericire, vom veni în faţa ta şi-ţi vom spune: «Judecă-ne, dacă poţi şi dacă te încumeţi s-o faci». Află că nu mă tem de tine. Să ştii că şi eu am stat în pustie, că şi eu m-am hrănit cu aguride şi rădăcini, că şi eu am binecuvântat libertatea pe care tu le-ai hărăzit-o oamenilor, că şi eu mă pregăteam să ajung în rândul aleşilor tăi, în rândul celor căliţi şi puternici cu dorinţa «de a împlini numărul». M-am dezmeticit însă, şi n-am vrut să mai slujesc asemenea nebunie. Înapoindu-mă, aşadar, m-am alăturat mulţimii celor care s-au străduit să îndrepte lucrarea ta. I-am părăsit pe cei mândri şi m-am întors către cei umili, pentru a zămisli fericirea lor. Aşa va fi, cum ţi-am spus, şi împărăţia noastră va lua fiinţă. Îţi repet: mâine chiar ai să vezi cum, la un singur gest din partea mea, turma asta atât de supusă se va repezi să îngrămădească jăraticul la poalele rugului, pe care îţi vei ispăşi osânda, fiindcă ai venit să ne tulburi. Căci nimeni pe lume nu cred să fi meritat cândva mai mult decât pedeapsa prin foc! Mâine deci am să te ard pe rug. Dixi{72}„

Ivan se opri. Vorbise cu atâta însufleţire, încât se înfierbântase; isprăvind, un zâmbet îi lumină toată faţa.

Alioşa, care-l ascultase până atunci în tăcere, cu toate că, spre sfârşit, din ce în ce mai tulburat de cuvintele lui, voise de câteva ori să-l întrerupă, făcând vădite sforţări să se stăpânească, se porni ca rupt din lanţ:

— Bine, dar... dar e absurd! izbucni el deodată, cu obrajii înflăcăraţi. Poemul tău este spre lauda lui Iisus, nicidecum o ponegrire... aşa cum ai vrut. Cine poate să creadă ce spui tu despre libertate? Oare aşa se cade s-o înţelegem? Asta să fie oare concepţia religiei ortodoxe?... Ceea ce arăţi tu acolo e Roma, şi nici măcar întreaga Romă... Este o erezie, e tot ce poate fi mai rău în sânul catolicismului, Inchiziţia, iezuiţii!... Inchizitorul tău e numai o ficţiune, aşa ceva nu-i cu putinţă să existe! Care sunt păcatele oamenilor pe care zice că le ia asupra lui? Cine sunt aceşti deţinători de taine care acceptă să poarte povara nu mai ştiu cărui blestem pentru a ferici omenirea? Când s-a văzut aşa ceva? Îi cunoaştem noi pe iezuiţi şi ştim câte lucruri urâte se spun pe socoteala lor! Cum îi înfăţişează însă poemul tău? Sunt altfel, crede-mă, cu totul altfel decât îi prezinţi tu... De fapt, menirea lor e să alcătuiască armata Romei în slujba viitorului imperiu mondial, în fruntea căruia urmează să fie suveranul pontif... ăsta e idealul lor. Un ideal care nu ascunde nici o taină şi nici un fel de sublimă melancolie... în fond, nu este decât cea mai vulgară râvnire de putere, o lăcomie după josnicele plăceri lumeşti, dorinţa de a subjuga... de a întrona o nouă stare de sclavie, în care ei să joace rolul unor latifundiari... asta-i tot. Se prea poate ca până la urmă nici să nu creadă în Dumnezeu. Inchizitorul tău cu inima îndurerată nu este decât o fantezie...

Ivan râse.

— Stai, stai! Cum te-ai aprins! Fantezie, zici tu? Fie şi aşa! Se înţelege de la sine că nu poate fi decât o fantezie! Aş vrea totuşi să te întreb ceva: eşti convins într-adevăr că mişcarea catolică din ultimele secole nu se rezumă decât la setea de putere, la dorinţa de a dobândi unele satisfacţii josnice? Nu cumva părintele Paisie ţi-a băgat în cap ideile astea?

— Da' de unde, dimpotrivă! Părintele Paisie spunea într-o zi cam aceleaşi lucruri ca şi tine... bineînţeles, nu chiar aceleaşi, se grăbi să-şi ia vorba înapoi Alioşa.

— E o indicaţie cât se poate de preţioasă, oricât ai protesta că n-ar fi „chiar aceleaşi lucruri”. Eu te întreb de ce crezi tu că iezuiţii şi inchizitorii s-au unit numai şi numai ca să-şi asigure o meschină fericire pământeană? De ce dintre ei n-ar putea să răsară un martir, unul singur, mistuit de o covârşitoare suferinţă, însufleţit de dragoste faţă de oameni? Presupune că printre cei care aleargă după meschinele bunuri materiale s-ar ivi un singur om, unul singur, leit bătrânul inchizitor, un om care s-a hrănit cu rădăcini în pustie şi s-a canonit din răsputeri să-şi biruie trupul, ca să poată fi cu desăvârşire liber şi să atingă astfel perfecţiunea, şi care, în acelaşi timp, toată viaţa lui a iubit omenirea; unul singur care şi-a dat seama, la un moment dat, că disciplina perfectă a voinţei nu constituie o satisfacţie morală chiar atât de mare când vezi că milioane de alte fiinţe, plăsmuite după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, sunt sortite să rămână într-o stare de plâns, că niciodată făpturile acestea nu vor fi in stare să-şi cucerească libertatea, că, aşa cum sunt, nişte bieţi răzvrătiţi fără vlagă, niciodată nu vor ajunge coşcogea uriaşii în măsură să ducă la bun sfârşit construcţia Turnului, că armonia la care visa marele idealist nu avea nici în clin, nici în mânecă cu asemenea gânsaci. Şi când şi-a dat seama de toate acestea, a făcut cale întoarsă şi s-a alăturat... oamenilor inteligenţi. Tu crezi că n-ar fi posibil aşa ceva?

— Cui să se alăture? Cine sunt oamenii aceştia inteligenţi? izbucni pătimaş Alioşa. Nici unul dintre ei nu are un grăunte de inteligenţă, nici unul nu deţine vreo taină sau vreun secret... Ateismul, iată singura lor taină! Inchizitorul tău nu crede în Dumnezeu, ăsta-i tot secretul lui!

— Şi dacă-ar fi aşa? În sfârşit, acum văd c-ai înţeles şi tu despre ce-i vorba. Aşa este, într-adevăr ăsta-i tot secretul lui, dar nu-ţi închipui ce suferinţă cumplită trebuie să