fie asta pentru un om care şi-a irosit viaţa în pustiu, fără a înceta o singură clipă să iubească oamenii? Spre asfinţitul zilelor lui, ajunge să se lămurească însă pe deplin că numai îndrumările înfricoşătorului duh erau în măsură să organizeze cât de cât existenţa unor răzvrătiţi atât de neputincioşi, unor „fiinţe neisprăvite, făcute numai de probă, plăsmuite în bătaie de joc”. Convins de aceasta, el îşi dă limpede seama că trebuie să meargă pe calea arătată de înţelepciunea înfricoşătorului duh al morţii şi al distrugerii, şi, fără a pregeta în faţa minciunii şi a înşelătoriei, îi conduce cu bună ştiinţă pe oameni la moarte şi la distrugere, amăgindu-i tot timpul, ca nu cumva să observe încotro sunt purtaţi, ca măcar pe parcurs sărmanii orbeţi să aibă iluzia fericirii. Bagă de seamă: este vorba de o înşelăciune săvârşită în numele celui în care bătrânul îşi pusese toată credinţa, ţinând o viaţă întreagă ochii aţintiţi spre idealul propovăduit de el! Oare asta nu înseamnă o nenorocire destul de mare? şi dacă s-ar găsi unul singur ca el, care să se aşeze în fruntea acelei armate „lacome de putere, râvnind doar la josnice plăceri”, nu crezi că-i suficient pentru a urzi o tragedie? Ba pot să-ţi spun chiar mai mult: unul singur ca el ajunge pentru a se descoperi, în sfârşit, adevărata idee călăuzitoare a întregului catolicism roman, cu toate armiile şi iezuiţii lui, ideea supremă a acestei mişcări. Îţi mărturisesc cinstit: sunt convins că acest om unic n-a fost nici un moment absent din rândurile celor aflaţi în fruntea mişcării. Cine ştie dacă asemenea excepţii nu se vor fi găsit şi printre înalţii pontifi romani! Poate bătrânul ăsta afurisit, care, în felul lui, iubeşte cu o nemăsurată dragoste omenirea, mai există încă şi azi, şi chiar în mai multe exemplare, sub înfăţişarea unor moşnegi singuratici ca şi dânsul şi unici în felul lor. Şi nu printr-o simplă coincidenţă, ci ca o organizaţie, o uniune secretă, de mult înjghebată pentru a păstra cât mai bine taina, despre care ţi-am vorbit, ferind-o cu grijă de lumea celor mărunţi şi neputincioşi, pentru ca să-i poată face fericiţi. Trebuie să existe asemenea asociaţie, nu se poate să nu existe. Mi se pare că şi masonii au la origine tot ceva similar, de aceea cred că şi sunt priviţi cu atâta ură de catolici, care văd în ei nişte concurenţi, o sciziune a mişcării lor, când, de fapt, ar trebuie să fie o singură turmă şi un singur păstor... Apărându-mi însă excepţia, mi-e teamă să nu fac impresia unui scriitor care nu admite nici un fel de critică. Ajunge cât am vorbit.

— Poate că şi tu eşti mason! exclamă Alioşa. Nici tu nu crezi în Dumnezeu, adăugă el cu amărăciune, şi în momentul acela i se păru că zăreşte un licăr de ironie în privirea lui Ivan. Cum se termină poemul tău? întrebă el cu ochii în pământ. Sau poate că s-a şi terminat?

— Mă gândeam la următorul epilog: inchizitorul a spus tot ce avea de spus şi aşteaptă acum răspunsul prizonierului său. Tăcerea lui îl apasă. L-a ascultat tot timpul cu luare-aminte, liniştit, privindu-l pătrunzător, drept în ochi, fără să-i obiecteze nimic. Bătrânul ar vrea totuşi să-i audă glasul, să-i spună ceva, orice, măcar un cuvânt, fie el cât de amar, cât de cutremurător. Acesta însă se apropie de el şi sărută blând buzele ofilite ale bătrânului de nouăzeci de ani. E singurul lui răspuns. Inchizitorul tresare. Ceva îi tremură în colţul gurii; se îndreaptă apoi spre uşă, o deschide şi spune: „Du-te şi să nu mai vii... să nu mai vii... niciodată, niciodată!” şi-l lasă să iasă „în noaptea ce învăluie piaţa oraşului”. Iar prizonierul pleacă.

— Şi bătrânul?

— Sărutul îi rămâne ca un balsam pe inimă, şi totuşi, stăruie mai departe, neclintit, în hotărârea lui.

— Ca şi tine, nu-i aşa? răbufni Alioşa îndurerat.

Ivan începu să râdă.

— Toate astea sunt cai verzi pe pereţi, Alioşa! o simplă fantezie, fără nici un sens, a unui student cu o imaginaţie deşucheată, care în viaţa lui n-a scris nici măcar două versuri. De ce vrei să iei totul în serios? Nu cumva îţi închipui că voi fi având de gând acum să mă duc la ei, acolo, la iezuiţi, să mă înrolez printre cei care se căznesc să îndrepte lucrările sale? O, Doamne, mult crezi că-mi pasă mie de toate astea?! ţi-am spus doar: să ajung numai la treizeci de ani, şi pe urmă gata, trântesc cupa de pământ!

— Şi mugurii cleioşi, şi mormintele dragi, şi cerul albastru, şi aleasa inimii tale? Cum ai să trăieşti, de unde ai să iei dragostea pe care zici că le-o porţi? continuă cu lacrimi în glas Alioşa. Poţi oare să-ţi duci mai departe viaţa cu iadul asta în inimă şi în cuget, spune-mi, poţi? Nu, sunt sigur că de aceea pleci, ca să te înrolezi la ei... iar dacă nu, ai să te omori, fiindcă n-ai să poţi rezista până la urmă!

— Există totuşi o putere în stare să reziste la orice! rosti Ivan cu un zâmbet de gheaţă.

— Care?

— Puterea Karamazovilor... puterea ce-o trag din ticăloşia lor.

— Puterea de a te cufunda până peste cap în desfrâu, de a-ţi pângări şi sugruma sufletul, da?

— Poate şi asta... dacă până la treizeci de ani n-am să izbutesc, cine ştie, să scap cu faţa curată, căci... după aceea...

— Cum ai să izbuteşti? Cu ajutorul cui? Cu ideile pe care le ai e imposibil.

— Tot cu mijloacele Karamazovilor.

— Adică „totul este permis” ? Asta vrei să spui?

Ivan se încruntă, galben ca ceara la faţă.

— Aha! rosti el cu un rânjet forţat. Văd c-ai prins cuvintele care l-au scos din sărite deunăzi pe Miusov... Şi pe care Dmitri le-a parafrazat cu atâta candoare! Da, poate şi aşa, dacă-i vorba că „totul este permis”! Nu retractez. De altfel, formula găsită de Mitenka nu-i chiar aşa rea.

Alioşa se uita la el fără să scoată un cuvânt.

— Trebuie să plec, frăţioare. Credeam că în toată lumea asta te am măcar pe tine, continuă Ivan dintr-o