dată înduioşat. Văd însă că în inima ta nu există nici un locşor pentru mine, dragul meu sihastru. Nu înţeleg să renunţ la formula „totul este permis”, de aceea sunt sigur c-ai să te lepezi de mine, nu-i aşa?

Alioşa se ridică, se apropie de el şi-l sărută blând pe gură.

— E un plagiat! exclamă Ivan cuprins de o-subită exaltare. Ai copiat gestul descris în poemul meu! Totuşi, îţi mulţumesc. Şi acum, să mergem, Alioşa; nici tu, nici eu nu mai avem vreme de pierdut.

Fraţii părăsiră localul, oprindu-se totuşi încă o clipă în prag.

— Ascultă, Alioşa, rosti Ivan cu fermitate, dacă o să mai am încă putere să trăiesc pentru mugurii cleioşi, crede-mă c-am să-i iubesc numai de dragul tău. E destul să ştiu că exişti undeva pe lume ca să nu-mi fie lehamite de viaţă. Eşti mulţumit? Dacă vrei, ia-o drept o declaraţie de dragoste. Şi acum, drumurile noastre se despart. Ajunge, auzi tu? Ajunge cât am vorbit! Chiar dac-ar fi să nu plec totuşi mâine (deşi sunt aproape sigur) şi s-ar întâmpla să ne mai vedem, să nu-mi pomeneşti nimic despre toate astea. Te rog din tot sufletul. Cât despre Dmitri, de asemenea te rog stăruitor să nu-mi mai aduci niciodată vorba de el, încheie Ivan iritat. Şi cu asta, am spus tot ce aveam de spus, nu-i aşa? În schimb, îţi promit că la treizeci de ani, când o să „trântesc cupa de pământ”, oriunde te-ai afla, voi veni să mai stau de vorbă cu tine... chiar de s-ar întâmpla să fiu în momentul acela în America, auzi tu? Am să vin special pentru asta. Sunt tare curios să ştiu cum ai să arăţi atunci. Ia seama, ţi-am promis solemn. S-ar putea, totuşi, ca de astă dată să ne luăm rămas-bun pentru mai multă vreme, poate pentru şapte sau chiar zece ani. Haide, du-te la pater Seraphicus al tău, care e gata să-şi dea obştescul sfârşit; mi-e teamă să nu-mi porţi pică fiindcă te-am reţinut, dacă s-ar întâmpla să moară în lipsa ta. La revedere, sărută-mă încă o dată, aşa, şi acum du-te...

Ivan se răsuci pe călcâie şi-şi văzu de drum, fără să mai întoarcă o singură dată capul. La fel cum plecase cu o seară înainte Dmitri, deşi în cu totul alte împrejurări decât cele de faţă. Gândul acesta străbătu ca o săgeată cugetul adumbrit de tristeţe şi amărăciune al lui Alioşa, care mai rămase o clipă locului să se uite după fratele său. Abia în momentul acela observă că Ivan se leagănă în mers şi că, privit din spate, părea să aibă umărul drept mai căzut. Niciodată până atunci nu băgase de seamă lucrul acesta. Apoi Alioşa se rupse tot atât de brusc din loc şi o porni întins, mai mult alergând, spre mănăstire. Începuse să se întunece şi simţea o uşoară strângere de inimă; ceva nedefinit i se strecura în suflet, o presimţire pe care nu putea s-o lămurească. Ca şi în ajun, se stârnise vântul, şi pinii seculari fremătau cu un vuiet lugubru când intră în pădurea de lângă schit. Mergea cu paşi iuţi aproape în goană. „Pater Seraphicus, cine ştie de unde o fi luat Ivan numele ăsta! cugeta în sinea lui Alioşa. Ivan, bietul de tine, când mi-o fi dat, oare, să te mai văd?... Ah, în sfârşit, uite şi schitul! Doamne! Da, da, numai el, numai pater Seraphicus poate să mă izbăvească... da, numai la el mi-e scăparea!”

Adeseori după aceea Alioşa avea să se întrebe nedumerit cum de fusese în stare în momentul când se despărţise de Ivan, să uite cu totul de Dmitri. Când nu mai departe decât în dimineaţa aceleiaşi zile îşi pusese în gând cu tot dinadinsul să se facă luntre şi punte şi să dea de urma lui, şi-n orice caz să nu plece până nu va fi apucat să stea de vorbă cu el, chiar de ar fi fost să nu se mai întoarcă în noaptea aceea la mănăstire.

 

 

VI - UN CAPITOL CARE DEOCAMDATĂ NU E PREA LIMPEDE

 

Luându-şi rămas-bun de la Alioşa, Ivan Fiodorovici îşi îndreptă paşii spre casa părintească. Dar ce curios: cu cât se apropia de casă, o senzaţie apăsătoare de urât punea din ce mai adânc stăpânire pe sufletul lui. Şi nu atât posomoreala aceea i se părea curioasă, cât mai ales faptul că nu putea să-şi dea seama de unde venea. I se mai întâmplase doar şi altă dată să nu se simtă în apele lui, cu atât mai mult deci n-avea de ce să se mire că era abătut în ajunul zilei când trebuia să rupă toate firele ce-l ţineau prins de oraşul acela şi sâ purceadă pe un drum nou, în necunoscut; la fel de singur ca şi mai înainte, cu atâtea şi atâtea speranţe înflorite în inimă fară nici un temei, aşteptând o mulţime de lucruri de la viaţă, poate chiar mai multe, incapabil totuşi să definească nici nădejdile, nici aşteptările şi nici dorinţele de care era bântuit. Poate că sufletul lui începuse a tânji după tot ceea ce îi oferea nou şi necunoscut viaţa spre care pornea, dar nu din cauza asta era atât de tulburat. „Nu cumva mi s-a făcut lehamite de casa părintească?” se întrebă el. Într-adevăr, sunt atât de scârbit, încât, deşi sunt convins că-i pentru ultima oară că-i mai trec pragul blestemat, mă cutremur numai când mă gândesc”... Dar nu, nu era asta. „Poate din pricina despărţirii de Alioşa, şi a discuţiei dintre noi? Ani de zile am tăcut chitic, fără să fi deschis o singură data vorba faţă de cineva despre asta, şi acum i-am împuiat urechile cu tot felul de nerozii!” Îi era necaz, lipsa lui de experienţă şi vanitatea sa juvenilă sufereau pentru că nu se pricepuse să dea în vileag tot ceea ce simţea că trebuie să-i spună, mai ales lui Alioşa, singurul om de la care, cu siguranţă, sufletul lui mai avea ceva de aşteptat. Fireşte că şi ăsta putea fi un motiv destul de puternic, îi era ciuda pe sine, îi venea să-şi muşte mâinile de