Încercă, deci, „să nu se mai gândească”, ceea ce însă nu-l făcu să se simtă câtuşi de puţin uşurat. Senzaţia devenea din ce în ce mai supărătoare, mai enervantă, cu atât mai mult cu cât îşi dădea seama că era prilejuită de o cauză exterioară, accidentală. Aşa cum uneori îţi stăruie în faţa ochilor o persoană sau un obiect oarecare, căruia, fiind ocupat sau prins într-o discuţie, nu-i acorzi nici un fel de atenţie. Cu cât trece timpul însă, persoana sau obiectul respectiv ajunge să te scoată din fire şi te perpeleşti aşa o bucată de vreme, până ce reuşeşti, în sfârşit, să-ţi dai seama de pricina care te indispune şi s-o înlături. De cele mai multe ori e ceva derizoriu, o bagatelă, un lucruşor răzleţ, o batistă căzută pe jos, o carte pe care n-ai pus-o la loc în raft etc, etc. Iritat şi posomorât Ivan Fiodorovici coti spre casă şi dintr-o dată, când mai avea doar cincisprezece păşi până la poartă, se dumeri ce anume îl făcuse să se simtă prost dispus şi-l sâcâise tot timpul până atunci.

Pe banca din faţa porţii şedea Smerdiakov, lacheul lui Fiodor Pavlovici, care ieşise pe înserat afară să se răcorească. Cum îl zări de departe, Ivan Fiodorovici înţelese că Smerdiakov fusese acela care-i stricase liniştea toată ziua şi că nu putea să-l vadă în ochi. Senzaţia apăsătoare de mai înainte se limpezi în fine, căpătând un contur. Adineauri, când Alioşa îi relatase întâlnirea lui cu Smerdiakov, simţise un fior de dezgust ce-i întunecase sufletul, trezindu-i aversiunea. În focul discuţiei, în care se antrenase cu fratele său, uitase de Smerdiakov, deşi senzaţia aceea penibilă şi nedefinită stăruia mai departe în el, ca, după ce se despărţise de Alioşa, rămânând singur, să iasă din nou la iveală. „Cum e posibil ca un nemernic sadea ca ăsta, fir-ar el să fie, să mă neliniştească în aşa hal?!” se gândi el cu o răbufnire de ură.

Într-adevăr, de o bucată de vreme, mai ales în ultimele zile, nu ştiu ce-i căşunase pe omul acesta că nu putea să-l mai înghită deloc; totodată, Ivan Fiodorovici începuse să-şi dea seama că, din zi în zi, aversiunea lui creştea tot mai mult. Poate că sentimentul acesta căpătase un relief atât de izbitor în ultima vreme, tocmai pentru că în primele zile după sosirea sa în localitate avusese cu totul altă atitudine faţă de Smerdiakov; îl privise cu simpatie, socotindu-l, în felul lui, un original. Obişnuia chiar să stea de vorbă cu el, deşi unele dintre ideile sale i se păreau destul de absurde, şi mai cu seamă era uimit de haosul ce domnea în mintea lui, după cum, de asemenea, nu putea să înţeleagă de ce-i atât de agitat un ins „contemplativ” ca el. Ajunseseră să discute până şi unele probleme filosofice, întrebându-se, bunăoară, de unde izvorâse lumina în ziua întâi a creaţiei, când soarele, luna şi stelele aveau să fie făurite abia în cea de-a patra zi. Foarte curând, însă, Ivan Fiodorovici putuse să-şi dea seama că pe Smerdiakov nu-l interesau nici soarele, nici luna, nici stelele; oricâtă atenţie ar fi meritat acest subiect, el nu ocupa decât locul al treilea în cadrul preocupărilor lui şi că, de fapt, cu totul altele erau lucrurile ce-l frământau. În schimb, cu prilejul acestor discuţii, constatase că acesta era excesiv de orgolios, iar pe deasupra şi foarte susceptibil. Orgoliul lui nemăsurat avea darul să-l irite pe Ivan Fiodorovici. Aşa se născuse în el antipatia. Mai târziu intrase zâzania în casă, apăruse Gruşenka, fusese apoi scandalul cu Dmitri, necazurile curgeau unul după altul. Cei doi tineri comentau de obicei toate întâmplările petrecute sub ochii lor, Smerdiakov, îndeobşte, cu multă înfrigurare, deşi niciodată nu spunea deschis ce gânduri avea. Iar atunci când scăpa fără să vrea câte un cuvânt, intenţiile pe care le dădea în vileag erau atât de lipsite de logică, de incoerente, încât Ivan Fiodorovici nu ştia ce să creadă. Şi mai ales erau totdeauna extrem de vagi. Smerdiakov avea mania să-l descoasă, să-i pună tot felul de întrebări ocolite, cu o tactică pregătită din vreme, curmând brusc discuta sau grăbindu-se să schimbe vorba când îi cerea să-i explice pentru ce-l întreba. Ceea ce-l scotea îndeosebi din sărite pe Ivan Fiodorovici şi-i sporea şi mai mult antipatia era familiaritatea inexplicabilă şi supărătoare pe care Smerdiakov începuse cu timpul s-o manifeste faţă de el. Nu se putea plânge, totuşi, că el şi-ar fi îngăduit cumva să fie nepoliticos cu el, dimpotrivă: Smerdiakov îi vorbea întotdeauna cu cel mai mare respect, dar în aşa fel, încât s-ar fi zis că erau amândoi de conivenţă, că există între ei nu ştiu ce complicitate secretă, sau ca şi cum ar fi rostit o cuvenită formulă al cărei tâlc îl cunoşteau numai ei doi şi care trebuia să rămână cu desăvârşire enigmatică pentru muritorii de rând ce forfoteau în jurul lor. Totuşi, o bună bucată de vreme, Ivan Fiodorovici nu izbutise să desluşească adevărata cauză ce determinase aversiunea lui tot mai accentuată şi pe care abia în ultimele zile începuse s-o întrezărească. De aceea, enervat cum era şi scârbit, ar fi vrut de astă dată să treacă pe lângă el fără o vorbă, fără să-i arunce măcar o privire. Smerdiakov însă se ridică în picioare, şi acest simplu gest îl făcu să bănuiască imediat că individul avea să-i spună ceva. Se uită la el şi se opri din mers; la gândul însă că se oprise, totuşi, în loc să-şi vadă de drum, aşa cum avusese intenţia la început, se burzului în sinea lui de ciudă. Furios şi plictisit, cercetă din ochi chipul supt, de scapet, al lui Smerdiakov, cu părul lins pe tâmple şi moţ în frunte. Acesta îl privea ironic, mijindu-şi uşor ochiul stâng, ca şi cum ar fi vrut să zică: „încotro? Se poate să treci aşa pe lângă mine fără să te opreşti o clipă? Vezi bine doar că noi, ca