„Dă-te la o parte, secătură, doar n-oi fi crezând c-am să stau la taclale cu tine, dobitocule!” îi veni să răcnească, dar, spre marea lui mirare, se pomeni rostind cu totul alte cuvinte.

— Tata doarme sau s-a sculat? întrebă el încet şi umil, ca şi cum ar fi vorbit altcineva în locul lui, şi tot aşa, fără să ştie cum, se aşeză pe bancă.

El însuşi fusese aproape înspăimântat de propria-i umilinţă în momentul acela, aşa cum avea să-şi amintească mai târziu, reconstituind scena. Smerdiakov se proţăpise în faţa lui, cu mâinile la spate, uitându-se la el sigur de sine, aproape cu severitate.

— Încă doarme, îi răspunse el tacticos (cum s-ar zice: „Tu ai căutat să intri în vorbă, nu eu”), plecându-şi făţarnic privirile. Mă mir de dumneavoastră, domnule! – adăugă el, întinzând piciorul drept înainte şi jucându-se cu vârful ghetei de lac.

— De ce te miri? îl întrebă răstit Ivan Fiodorovici, căutând să pară calm, deşi îşi dădea seama cu repulsie că era foarte nerăbdător să afle despre ce voia să-i vorbească feciorul şi că n-are să se clintească de acolo până nu-şi va fi astâmpărat curiozitatea.

— De ce nu plecaţi-la Cermaşnea? îl întrebă Smerdiakov, zâmbind cu familiaritate. Şi, cum se uita la el, mijind ochiul stâng, parcă voia să-i spună: „Dacă eşti ager la minte, nu se poate să nu pricepi de ce zâmbesc!”

— Ce să caut la Cermaşnea? se miră Ivan Fiodorovici.

Smerdiakov nu-i răspunse numaidecît.

— Fiodor Pavlovici atât a stăruit să vă duceţi, rosti el agale, ca şi cum n-ar fi acordat nici un fel de importanţă cuvintelor lui: „De, ţi-am dat şi eu o explicaţie la întâmplare, numai aşa, ca să zic ceva”.

— Ei, fir-ar să fie! se burzului Ivan Fiodorovici, bruscându-l deodată, de unde până atunci fusese atât de umil. Vorbeşte odată lămurit, ce vrei?

Smerdiakov îşi trase piciorul drept, alăturându-l de celălalt, şi se îndreptă din spate, continuând să-l privească liniştit, cu acelaşi surâs ironic pe buze.

— Nimic, ce să vreau... am spus şi eu aşa, fiindcă veni vorba...

Preţ de un minut, aproape, nici unul dintre ei nu mai scoase un cuvânt. Ivan Fiodorovici îşi dădea prea bine seama c-ar fi trebuit să se scoale furios şi să plece. Dar Smerdiakov stătea mai departe proţăpit în faţa lui, în aşteptare: „Ia să văd, ai să-ţi ieşi ori nu din sărite?” Cel puţin aşa făcea impresia, în cele din urmă, Ivan Fiodorovici dădu să se ridice. Smerdiakov prinse mişcarea.

— Sunt într-o situaţie îngrozitoare, Ivan Fiodorovici, nu ştiu cum să fac să ies la liman... începu el cu un glas dârz, răspicat, deşi, rostind aceste cuvinte, scăpase un oftat.

Ivan Fiodorovici se aşeză la loc pe bancă.

— Parcă au înnebunit amândoi ori au dat în mintea copiilor, urmă celălalt. Vreau să zic, tatăl şi frăţiorul dumneavoastră, Dmitri Fiodorovici. Gândiţi-vă că Fiodor Pavlovici o să se scoale acuşica din somn şi, cum o deschide ochii, o să înceapă iar să mă piseze în tot momentul: „N-a venit? De ce n-o fi venit?” şi tot aşa o s-o ţină până la miezul nopţii, ba chiar şi mai târziu încă. Dacă Agrafena Aleksandrovna nu vine nici azi (şi tare mă tem că nici prin gând nu-i trece măcar!), mâine dimineaţă dumnealui iar o să tabere pe mine: „De ce n-o fi venit? Ce-o fi având de nu vine? Când o să vină?” Ca şi cum eu aş fi cu ceva vinovat în toată istoria asta... Pe de altă parte, nu apucă bine să se însereze, şi numai ce-l vezi pe frăţiorul dumneavoastră că apare nitam-nisam prin vecini, uneori chiar ziua-n amiaza mare, cu pistolul în mână şi că începe să urle la mine: „Bagă de seamă, ticălosule, bagă de seamă, ciorbă lungă! Dacă o scapi cumva din ochi şi nu-mi dai numaidecât de ştire c-a venit, îţi zbor creierii pe loc!” Mai trece o noapte, şi Fiodor Pavlovici iarăşi o ia de la capăt să-mi scoată sufletul: „De ce n-o fi venit? Când o să vină?” Ca şi cum în ochii amândurora numai eu sunt de vină că cucoană dumnealor nu vrea să poftească! şi parcă din zi în zi, ceas de ceas, sunt din ce în ce mai oţărâţi amândoi. Uneori, mi-e aşa teamă, că-mi vine să-mi pun capăt zilelor. Nu ştiu la ce mă pot aştepta de la dumnealor, domnule?!

— De ce te-ai băgat? Cine te-a pus să-i spui toate cele lui Dmitri Fiodorovici? îl luă la rost, iritat, Ivan Fiodorovici.

— Păi ce puteam să fac? şi apoi, dacă vreţi să ştiţi, nu m-am băgat singur, de capul meu. La început am tăcut chitic, nu mă încumetam să-l înfrunt, şi cu timpul a ajuns să facă din mine sluga dumnealui, cum s-ar zice, un fel de Liciardă, la dispoziţia lui. De atunci nu ştie decât una şi bună: „Te omor, bestie, dacă o scapi din ochi!” Să vedeţi, domnule, dacă mâine n-o să m-apuce iarăşi boala copiilor, şi, când m-apucă, mă ţine mult de tot.

— Te ţine mult? Cum adică?

— Mult, mult de tot. Câteva ceasuri, poate şi o zi întreagă sau două, dacă nu chiar şi trei zile. Odată, când am căzut din pod, m-a ţinut aşa trei zile în şir. Mă lăsa puţin, şi iar mă apuca – trei zile, cum vă spun, n-am ştiut pe ce lume sunt. Fiodor Pavlovici a trimis atunci după doctorul nostru, ştiţi, după Herzenstube, care mi-a pus gheaţă pe frunte şi mi-a mai dat să mai fac încă ceva... Puteam să mă curăţ atunci.

— Bine, dar, după câte am auzit, crizele de epilepsie nu pot fi prevăzute dinainte, nimeni nu poate să-şi dea seama când vin. De unde ştii c-o să ai mâine o criză?! Îl luă în primire Ivan Fiodorovici, scos din fire şi în acelaşi timp curios.

— Asta cam aşa e, nu se poate şti dinainte.

— Şi pe urmă, data trecută, după cum zici, ai căzut din pod.

— Păi în fiecare zi mă urc în pod, aşa că n-ar fi de mirare să cad