Ivan Fiodorovici îl privi lung.

— Cum văd eu, îmi îndrugi moşi-pe-groşi, nu pricep unde vrei s-ajungi... rosti el cu glas scăzut, deşi parcă ameninţător. Nu cumva vrei să te prefaci? Să simulezi o criză de epilepsie care să te ţină trei zile?

Smerdiakov stătea cu ochii în pământ şi-şi tot făcea de lucru cu vârful botinei drepte. Apoi îşi mută greutatea trupului de pe un picior pe altul, ridică fruntea şi-i răspunse rânjind:

— Chiar dacă, să zicem, aş face-o, adică dacă aş putea să mă prefac, ceea ce-i floare la ureche pentru un om priceput, aş avea tot dreptul să mă folosesc de mijlocul ăsta ca să scap cu viaţă, fiindcă, vedeţi, dacă s-ar întâmpla să zac la pat, şi tocmai atunci să vină Agrafena Aleksandrovna la tăticul domniei voastre, cum ar avea obraz dumnealui să-i ceară socoteală unui biet bolnav că de ce nu l-a înştiinţat? I-ar fi ruşine.

Ivan Fiodorovici sări în sus, cu faţa crispată de indignare.

— Ei, fir-ai tu să fii! Ce tremuri atâta pentru viaţa ta? Ameninţările lui Dmitri sunt vorbe spuse la mânie, atâta tot. Nu-ţi fie teamă c-o să te omoare. De omorât poate c-o să omoare pe cineva, dar nu pe tine!

— Ba dumnealui poate să omoare un om cum ar strivi o muscă. Şi în primul rând pe mine. Dar, ca să vă spun drept, mai mult mi-e teama de altceva: mă tot gândesc să nu fiu luat drept complicele dumnealui daca l-o împinge păcatul să ridice mâna asupra tatălui dumneavoastră.

— De ce să te ia drept complice?

— Iac-aşa. Au să creadă c-am fost înţeles cu dumnealui, fiindcă i-am destăinuit nişte semnale pe care le aveam între noi.

— Ce semnale? şi cui zici că le-ai destăinuit? Vorbeşte mai lămurit, lua-te-ar dracu' să te ia!

— Trebuie să vă mărturisesc, urmă tărăgănat, flegmatic şi doctoral Smerdiakov, că noi doi, adică Fiodor Pavlovici şi cu mine, avem un secret. După cum ştiţi (dacă aţi băgat de seamă!), de câteva zile, când se înnoptează, sau chiar cum începe să se întunece afară, dumnealui se încuie în casă. Dumneavoastră de obicei vă urcaţi devreme în odaie, barem ieri n-aţi coborât toată ziua, de aceea poate că nu ştiţi cum se ferecă dumnealui peste noapte cu câte şapte zăvoare de la un timp încoace. Poate să vină oricine, că nu deschide la nimeni. Nici chiar lui Grigori Vasilievici nu i-ar descuia, doar dacă l-ar recunoaşte după glas că-i dânsul. Numai că Grigori Vasilievici n-are ce să caute, pentru că în casă acum nu servesc decât eu. Aşa a hotărât dumnealui de când a început toată dandanaua asta cu Agrafena Aleksandrovna. Acum câteva zile însă, mi-a poruncit să nu mai stau cu dânsul peste noapte, să mă duc să dorm cu bătrânii, numai să am grijă să nu aţipesc până după miezul nopţii. Să stau de veghe şi, din când în când, să mă scol şi să mai dau câte o raită prin curte. S-o pândesc pe Agrafena Aleksandrovna, fiindcă, în ultimele zile, parcă şi-ar fi ieşit din minţi, aşa o aşteaptă. Probabil şi-a făcut următoarea socoteală: dacă vine, nu poate să vină decât noaptea târziu, prin ulicioară, fiindcă i-e frică de Dmitri Fiodorovici (Mitka, aşa cum îi zice dumnealui). „Tu, zice, rămâi de pază până la miezul nopţii sau chiar şi mai târziu. Cum vei zări-o venind, aleargă să-mi dai de ştire, bate-mi în uşă sau la geamul dinspre grădină. Baţi aşa de doua ori rar: un, doi, p-ormă de trei ori repede: cioc-cioc-cioc. Atunci am să ştiu că-i ea şi am să descui binişor uşa.” Mi-a mai arătat încă un semn, asta în cazul când s-ar întâmpla ceva extraordinar. Să bat adică mai întâi de două ori repede: cioc-cioc, apoi să stau o clipă şi să ciocănesc iar, dar numai o singură dată şi tare de tot. Atunci dumnealui o să înţeleagă că s-a petrecut ceva neprevăzut şi că trebuie să stau de vorbă cu dânsul şi o să-mi deschidă, iar eu mă strecor înăuntru şi să-i dau raportul. Asta în cazul când Agrafena Aleksandrovna, în loc să vină dânsa, ar trimite răspuns prin cineva. Ş-apoi s-ar putea să ne pomenim cu Dmitri Fiodorovici, şi atunci iar trebuie să-l înştiinţez că-i pe aproape. Nici nu ştiţi cum tremură de frica lui Dmitri Fiodorovici! Dacă s-ar întâmpla, bunăoară, să-l zăresc pe Dmitri Fiodorovici dând târcoale casei, mi-a poruncit să viu neapărat să-i bat de trei ori în uşă, orişice ar fi, chiar dacă s-ar întâmpla ca între timp să fi sosit Agrafena Aleksandrovna, şi ar fi încuiat cu dânsa înăuntru. Aşa că primul semnal – cinci bătăi în uşă – vrea să zică: „A venit Agrafena Aleksandrovna”, iar al doilea, trei ciocănituri: „Trebuie să vă spun ceva”. Mi-a arătat chiar dumnealui de câteva ori şi m-a dăscălit, ca să-mi intre bine în cap. Şi cum nimeni pe lume decât noi, adică dânsul şi cu mine, habar n-are de semnalele astea, cum o să audă ciocănind, dumnealui o să vină să-mi deschide fără grija şi fără să mai întrebe nimic (mai ales se teme să ridice glasul!).

Din păcate însă, acum Dmitri Fiodorovici le cunoaşte şi dânsul.

— Cum de-a aflat? Cine i le-a destăinuit? Tu? De ce te-ai apucat să-i spui?

— De frică. Puteam oare să nu-i spun nimic? Dmitri Fiodorovici mă tot strângea mereu cu uşa; „Minţi, văd eu că-mi ascunzi ceva! Am să-ţi rup picioarele, auzi tu?” şi atunci i-am mărturisit secretul, ca să vadă că-i sunt într-adevăr credincios şi să fie convins că nici prin gând nu-mi trece să-l mint, dimpotrivă, îi spun tot ce ştiu.

— Dacă bănuieşti cumva că s-ar putea folosi de semnalele astea ca să intre în casă, fă tot ce poţi ca să-l împiedici.

— Dar dacă s-o întâmpla să zac bolnav în pat, cum aş putea să-l împiedic, vă întreb, dacă, să zicem, m-aş încumeta s-o fac, aşa cum îl ştiu furios?

— Ei, fir-ar al naibii! Eşti chiar atât de convins că