— Cum aş îndrăzni să fac glume pe socoteala domniei voastre? De asta credeţi că-mi arde mie acum, când tremur tot de frică? Parcă văd că mâine o să mă pălească iar boala copiilor, simt eu c-o să mă pălească de frică!

— Drăcia dracului! Dacă s-o întâmpla să cazi la pat, n-are decât să stea de pază Grigori. Atrage-i atenţia să nu-i dea voie să intre în casă.

— Pot eu să-i destăinui semnalele fără ştirea boierului? şi pe urmă, Grigori Vasilievici n-are cum să-l audă când vine şi nici cum să-l împiedice să intre, fiindcă şi dânsul boleşte de ieri, şi tocmai că Marfa Ignatievna zicea că vrea să-l doftoricească mâine. Aşa e vorba, cel puţin. Să vedeţi cum vine treaba asta, fiindcă-i foarte interesant: Marfa Ignatievna cunoaşte un leac care nu se întâmpla niciodată să-i lipsească din casă. Este o băutură foarte tare, dreasă cu buruieni, ce fel de buruieni n-aş şti să vă spun, asta-i secretul dumneaei. Şi uite aşa, de vreo trei ori pe an mi ţi-l ia pe Grigori Vasilievici şi-l doftoriceşte cu băutura aceea secretă de câte ori îl apucă durerile de şale şi ologeşte de picioare. Şi asta se întâmpla cam de trei ori într-un an. Atunci, dumneaei ia un ştergar, îl moaie în zeamă şi mi ţi-l freacă zdravăn o jumătate de oră, până i se roşeşte toată pielea, ba chiar parcă se şi umflă oleacă, iar ce mai rămâne în sticlă îi dă dumnealui să bea, spunând în acelaşi timp o rugăciune, adică nu i-o dă chiar pe toată, fiindcă mai lasă şi pentru dânsa un strop. După aceea trage şi dumneaei o duşcă. Dar cum nici unul dintre ei n-are darul beţiei, cad amândoi morţi şi dorm duşi ceasuri în şir. A doua zi, dimineaţa, Grigori Vasilievici mai totdeauna se ridică din pat sănătos tun, numai biata Marfa Ignatievna se scoală cu durere de cap. Dacă, aşa cum v-am spus, Marfa Ignatievna se ţine într-adevăr de cuvânt, mi-e teamă că nici unul dintre ei n-o să audă nimic, aşa că nu văd cine o să-l poată împiedica pe Dmitri Fiodorovici să intre în casă. Au să doarmă buştean amândoi.

— Moşi-pe-groşi! Prea ar fi să se potrivească toate la ţanc: pe tine să te apuce o criză, ei să zacă aşa, ca duşii de pe lume! răbufni Ivan Fiodorovici, încruntându-se ameninţător. Său poate că, adăugă el fără să vrea, aşa vei fi având tu de gând să potriveşti lucrurile?...

— Cum aş putea să le potrivesc... Şi la ce bun. Totul depinde numai de Dmitri Fiodorovici, de ce o fi pus dânsul la cale... Dacă i s-a năzărit să facă ceva – o să facă; dacă nu, doar n-am să umblu acum după dânsul ca să-i dau ghes să intre buzna peste tatăl dumneavoastră!

— De ce să vină la tata? Nu înţeleg ce-ar putea să caute la dânsul, şi încă aşa, pe furiş, din moment ce, aşa cum pretinzi tu, Agrafenei Aleksandrovna nici măcar nu-i trece prin gând să poftească, continuă Ivan Fiodorovici, palid de mânie. Chiar tu ai spus aşa mai adineauri. De altfel, de când am intrat aici în casă am fost sigur că târâtura aia n-o să vină în casă, el îşi face iluzii. Şi atunci, te întreb, pentru ce Dmitri ar putea să tabere peste dânsul? Dacă ea tot n-are de gând să calce pragul acestei case? Spune! Vreau să ştiu ce crezi tu.

— Ce vă interesează ce cred eu? ştiţi foarte bine de ce o să vină! Căci de venit o să vină negreşit, fie mânat de furie, fie că, neîncrezător cum e de felul lui, când o să prindă de veste că sunt bolnav, o să intre la bănuială, şi atunci n-o să-şi mai găsească astâmpăr până n-o să pătrundă în casă valvârtej, s-o răscolească de la un capăt la altul, răsturnând totul cu josul în sus, aşa cum a făcut rândul trecut. Să vadă cu ochii lui dacă n-a intrat cumva pe furiş înăuntru. Şi apoi, dumnealui ştie prea bine că Fiodor Pavlovici a pregătit pentru dânsa un plic, uite, cam aşa, pe care a pus trei peceţi şi l-a legat cu panglicuţă, scriind cu mâna dumnealui: „îngeraşului meu Gruşenka, pentru când o vrea să vină la mine”, ca după trei zile să adauge: „Puişorului meu drag” . Tocmai asta mă pune pe gânduri.

— Mofturi! protestă Ivan Fiodorovici scos din fire. Dmitri în ruptul capului n-ar fi în stare să-l jefuiască, şi cu atât mai puţin să-l ucidă pentru asta pe tata. Mai curând ar fi putut să-l omoare ieri din pricina Gruşenkăi, să-l ucidă prosteşte într-un moment când, orbit de mânie, nu şi-ar fi dat seama ce face, dar de jefuit – nu! Aşa ceva în nici un caz n-o să facă!

— Numai că, vedeţi, e foarte strâmtorat acum, Ivan Fiodorovici, şi are nevoie urgentă de bani. Nici nu ştiţi cum îi crapă buza după bani în momentul ăsta! îl lămuri Smerdiakov, răspicat şi în acelaşi timp perfect liniştit. Pe deasupra, dumnealui e convins că, de fapt, banii ăştia, trei mii de ruble, sunt ai dumisale. Chiar dânsul mi-a spus: „Tata, zice, mi-a rămas dator trei mii de ruble în cap”. Şi apoi, nu ştiu dacă vă daţi seama, Ivan Fiodorovici, dar mai e încă un clenci la mijloc. Mai mult ca sigur ca Agrafena Aleksandrovna, dacă ar vrea, l-ar putea sili pe boier să se însoare cu dânsa. Numai să vrea dumneaei, şi n-ar fi de mirare să-i căşuneze şi treaba asta. Ziceam adineauri că n-o să-i facă cheful boierului bătrân să vină la dânsul, dar cine ştie dacă dumneaei n-o fi poftind ceva mai mult, poate că i s-o fi năzărit să fie cucoană!... Mi-aduc aminte că, odată, ibovnicul dumneaei, negustorul Samsonov, i-a spus că asta n-ar fi o afacere proastă şi a râs. Şi pe urmă, ea nu-i chiar aşa seacă la minte. Ce interes ar avea să se mărite cu un golan