ca Dmitri Fiodorovici? În cazul ăsta, vă daţi seama, Ivan Fiodorovici, că, aşa cum stau lucrurile, nici dumneavoastră, nici Dmitri Fiodorovici, şi nici frăţiorul dumneavoastră, Aleksei Fiodorovici, n-o să vă mai alegeţi cu nimic când o fi să moară boierul cel bătrân, n-o să vă rămână nici o para chioară. Căci dacă Agrafena Aleksandrovna s-o mărita totuşi cu dânsul, fiţi sigur c-o să facă asta numai şi numai ca să poată trece pe numele ei toată averea, tot bănetul care l-o avea dumnealui. Pe când dacă babacul dumneavoastră s-ar întâmpla să închidă ochii acum, până nu apucă să se însoare, aţi avea de primit cel puţin câte patruzeci de mii de ruble fiecare, chiar şi Dmitri Fiodorovici, care i-e drag boierului ca sarea-n ochi, fiindcă dumnealui, poate că v-a venit cumva la ureche treaba asta, n-a făcut nici un fel de testament... Şi dumnealui, Dmitri Fiodorovici, e la curent cu toate astea...

Obrazul lui Ivan Fiodorovici se înăspri. Tânărul se scutura ca de un fior şi se înroşi la faţă.

— Şi atunci, îl întrerupse el brusc pe Smerdiakov, de ce mă sfătuieşti să plec imediat la Cermaşnea? La ce te-ai gândit când m-ai îndemnat să plec? Cine ştie ce se mai poate întâmpla aici după plecarea mea...

Ivan Fiodorovici începu să gâflie.

— Chiar aşa... rosti Smerdiakov, agale, ca omul care ştie bine ce spune, privindu-l ţintă pe Ivan Fiodorovici.

— Cum, chiar aşa? îl îngână, fulgerându-l cu o privire scăpărătoare, încărcată de ameninţări, Ivan Fiodorovici, care abia îşi mai ţinea cumpătul.

— V-am spus toate astea fiindcă mi-e milă de dumneavoastră. Zău dacă n-aş lăsa totul baltă în locul dumneavoastră! La ce să mai stau aici cu balamucul astă? adăugă Smerdiakov, uitându-se fără sfială în ochii scânteietori ai lui Ivan Fiodorovici.

Câteva clipe nici unul dintre ei nu mai rosti un cuvânt.

— Mare dobitoc trebuie să fii, dar... Şi un ticălos fără pereche! izbucni deodată Ivan Feodorovici, sculându-se de pe bancă.

Dădu iar să intre pe poartă, dar se şi întoarse din nou către fecior.

În momentul acela se petrecu ceva curios: muşcându-şi buzele, cuprins de mânie, Ivan Fiodorovici încleşta pumnii, gata să tabere asupra lui Smerdiakov. Prinzând de veste, acesta se trase imediat la o parte. Ivan Fiodorovici însă renunţa şi, tăcut şi parcă dezorientat, se îndreptă spre poartă.

— Dacă vrei să ştii, mâine, dis-de-dimineaţă, plec la Moscova! îi aruncă el furios, apăsând pe cuvinte. El însuşi avea să se mire mai apoi, întrebându-se ce i-o fi venit să-i spună lui Smerdiakov că pleacă la Moscova.

— E cel mai bun lucru, se grăbi să-i răspundă celălalt, ca şi cum n-ar fi aşteptat decât asta. Numai că, în cazul când s-ar întâmpla ceva, s-ar putea să vă cheme de la Moscova printr-o telegramă.

Ivan Fiodorovici se opri din nou locului şi se întoarsei spre el, dar între timp şi cu Smerdiakov se petrecu parcă o schimbare. Familiaritatea şi sângele rece cu care-i vorbise; până atunci dispăruseră ca prin farmec. Încordat, atent, chipul, său avea de astă dată o expresie timidă, slugarnică, în timp ce privirea lui iscoditoare, pironită în ochii lui Ivan Fiodorovici, părea să-l întrebe: „Nu mai ai nimic de spus, nimic de adăugat?”

— Dar... în cazul când s-ar întâmpla ceva, ar putea tot aşa de bine să mă cheme şi de la Cermaşnea! zbieră în gura măre Ivan Fiodorovici, fără să ştie nici el de ce ridicase glasul.

— Da, sigur, s-ar putea să vă cheme şi de acolo... Şopti Smerdiakov, pierzându-şi parcă dintr-o dată curajul, fără a înceta totuşi să-l privească drept în ochi.

— Numai că Moscova e mai departe, şi Cermaşnea – colea. De ce ţii neapărat să plec la Cermaşnea, îţi pare rău de banii cheltuiţi cu călătoria, sau ţi-e milă cumva de mine că trebuie să umblu atâta pe drumuri?

— Chiar aşa... îngăimă Smerdiakov cu o voce şovăielnică şi un zâmbet mârşav pe buze, gata parcă să sară înapoi la cel mai mic gest.

Dar, spre marea lui mirare, Ivan Fiodorovici izbucni într-un hohot de râs, şi aşa, râzând, intră pe poartă. Cine l-ar fi văzut în momentul acela n-ar fi câtuşi de puţin convins că râsul lui putea fi o explozie de veselie. De altfel, nici el, pentru nimic în lume, n-ar fi fost în stare să explice lămurit ce se petrecea în sufletul său. Mergea ca şi cum ar fi fost pus în mişcare de un resort.

 

 

VII - „E O PLĂCERE SĂ STAI DE VORBĂ CU UN OM DEŞTEPT”

 

Ivan Fiodorovici vorbea la fel cum se şi mişca, tot ca un automat. Intrând pe uşă, se întâlni cu Fiodor Pavlovici în sală, şi cum îl văzu începu să dea din mâini şi să strige: „Nu mai trec pe la dumneata, urc la mine, la revedere”. Şi se strecură pe lângă taică-său, evitând să-l privească. Poate că în momentul acela era prea înverşunat împotriva lui, totuşi, chiar şi Fiodor Pavlovici rămase mirat de ostilitatea pe care i-o arătase atât de făţiş. Bătrânul avea probabil să-i spună ceva şi, dornic să i se destăinuie mai curând, se grăbise să-i iasă în întâmpinare pe sală; surprins însă de o privire ironică, până ce acesta urcă treptele ce duceau la etaj, dispărând din câmpul vederii sale.

— Ce l-o fi apucat? îl întrebă el pe Smerdiakov, care intrase în casă imediat după Ivan Fiodorovici.

— Cine ştie de ce s-o fi supărat?! îi răspunse în doi peri lacheul.

— Dracu' să-l ia! N-are decât să se supere dacă-i place! Adu samovarul şi şterge-o! Fuga! Marş! Nimic nou?

Şi începu să-l descoasă din fir-a-păr, exact aşa cum spusese mai adineauri Smerdiakov, plângându-i-se lui Ivan Fiodorovici, adică numai şi numai în legătură cu musafira mult aşteptată. Putem, deci, trece cu uşurinţă peste discuţia lor. O jumătate de ceas mai pe urmă, casa avea toate uşile zăvorâte, şi bătrânul maniac se plimba de unul singur prin încăperi, tremurând de nerăbdare, aşteptând din clipă în clipă să audă cele cinci ciocănituri, precum convenise. Din când în când îşi arunca ochii pe fereastră, deşi afară era întuneric beznă şi nu se zărea nimic.

Se făcuse foarte târziu, dar Ivan Fiodorovici încă