mai stătea de veghe, cugetând la tot felul de lucruri. în noaptea aceea se culcă după orele două. Nu vom împărtăşi, totuşi, cititorilor mersul gândurilor lui şi nici nu credem c-ar fi momentul acum să pătrundem în tainiţele acestui suflet; odată şi odată îi va veni şi lui rândul. De altminteri, chiar dacă am încerca s-o facem, ar fi prea complicat, cu atât mai mult cu cât nici nu poate fi vorba de o înlănţuire de gânduri, ci mai curând de ceva destul de haotic, şi în primul rând de o stare acută de surescitare. El însuşi îşi dădea seama că pierduse orice control. Îi căşuna ba una, ba alta, tot felul de toane ciudate, uneori chiar cu totul năstruşnice. Aşa, de pildă, la un moment dat, târziu după miezul nopţii, simţi o dorinţă irezistibilă, chinuitoare să coboare, să descuie uşa, să dea apoi buzna în încăperile slugilor şi să-l snopească în bătaie pe Smerdiakov. Dacă însă l-ar fi întrebat cineva pentru ce, cu siguranţă că n-ar fi fost în stare să găsească nici o explicaţie, decât doar aceea că-l ura din răsputeri pe lacheu, ca şi când n-ar fi avut un duşman mai înverşunat decât el pe lume. Pe de altă parte, de câteva ori în noaptea aceea îl cotropi din senin o teamă inexplicabilă, umilitoare, o teamă care – simţea lămurit – îi sleia cu desăvârşire trupul de vlagă, îl durea capul şi se-nvârtea pământul cu el. O ură năprasnică îi strângea inima ca într-un cleşte şi parcă simţea nevoia să se răzbune pe cineva. îl ura până şi pe Alioşa când îşi amintea de discuţia pe care o avusese cu dânsul, ceva mai înainte; în unele clipe se ura chiar şi pe sine. Cât despre Katerina Ivanovna, o uitase cu desăvârşire, aşa cum avu prilejul să constate mai apoi, şi cu atât mai mult fu surprins de faptul acesta cu cât ţinea minte precis că în clipa când se lăudase în salonul doamnei Hohlakova c-o să plece chiar a doua zi la Moscova, îşi spusese singur în gând: „Fugi încolo! Cine te crede c-o să pleci, nu e decât o fanfaronadă... nu te poţi smulge de aici chiar aşa de lesne cum vrei tu să arăţi!” Mult mai târziu, încercând să reconstituie întâmplările din noaptea aceea, Ivan Fiodorovici îşi aminti, scârbit până în adâncul sufletului, cum din când în când se scula brusc de pe divan şi, tiptil-tiptil, ca şi cum s-ar fi temut să nu-l spioneze cineva, se ducea să deschidă uşa şi ieşea pe scară, să tragă cu urechea la zgomotele ce se auzeau de la parter, ascultând cum se plimbă de colo până colo, agitat, Fiodor Pavlovici; stătea aşa mult la pândă, câte cinci minute în şir, cuprins de o curiozitate bizară, cu răsuflarea oprită, simţind cum îi zvâcneşte inima în piept; nici el însuşi însă n-ar fi putut să spună cu ce scop făcea toate acestea şi pentru ce trăgea cu urechea. Tot restul vieţii lui avea să se gândească la fapta aceasta ca la o „ticăloşie”, socotind-o în adâncul sufletului drept cea mai urâtă dintre toate câte le săvârşise în zilele sale. Şi totuşi, în momentul acela, s-ar fi putut spune că în sufletul, lui nu era nici măcar un grăunte de ură împotriva lui Fiodor Pavlovici. Era împins numai de o aprigă curiozitate, şi-n timp ce-i auzea astfel paşii, căuta să-şi imagineze cam ce-ar putea să facă bunăoară acolo la dânsul, în apartament: îl simţea sau şi-l închipuia uitându-se când şi când pe fereastră în bezna de afară, îl vedea apoi oprindu-se brusc în mijlocul camerei, cu urechile ciulite, în continuă aşteptare, doar-doar va ciocăni cineva; pentru asta şi ieşise de două ori de la el, din odaie. Când, pe la orele două din noapte, totul se linişti şi Fiodor Pavlovici se înduplecă, în sfârşit, să se ducă la culcare, se întinse şi el în aşternut, ferm hotărât să adoarmă cât mai degrabă, simţindu-se răpus de oboseală.

Şi într-adevăr se cufundă într-un somn greu, fără vise; în schimb, se trezi destul de devreme, pe la şapte, după ce se luminase de ziuă. Deschizând ochii, constată, spre surprinderea lui, că se simţea ca niciodată plin de energie. Sări jos din pat, se îmbrăcă în pripă, scoase apoi geamantanul şi, repede-repede, se apucă să-şi facă bagajele. Cu o zi mai înainte, spălătoreasă venise să-i aducă rufăria, şi la gândul că toate se potriviseră la tanc şi nimic nu-l oprea să plece aşa, brusc, un zâmbet îi miji pe buze. Fiindcă plecarea lui trebuia neapărat să fie bruscă. Deşi în ajun declarase de câteva ori (faţă de Katerina Ivanovna, iar mai pe urmă faţă de Alioşa şi de Smerdiakov) c-o să plece a doua zi, în momentul când se culcase – ţinea minte precis – nici habar nu mai avea de călătorie, sau în orice caz nici nu-i trecuse prin minte că, sculându-se din pat, în ziua următoare, prima lui grijă va fi să-şi împacheteze lucrurile. În sfârşit, aşeză tot ce avea de pus în geamantan şi în sacul de voiaj. Pe la nouă, când Marfa Ignatievna veni să-l întrebe, ca de obicei, unde vrea să ia ceaiul, la dânsul în odaie sau jos, Ivan Fiodorovici coborî aproape bine dispus, deşi vorbele, ca şi gesturile lui erau cam pripite şi dezordonate. Îşi salută destul de afectuos tatăl şi ţinu cu tot dinadinsul să afle cum o duce cu sănătatea, apoi, fără să mai aştepte răspunsul, îl înştiinţa că peste o oră pleacă definitiv la Moscova şi că-l roagă să-i facă rost de cai. Bătrânul îl ascultă fără să manifeste nici un fel de surpriză, uitând chiar să se arate mâhnit, cel puţin aşa, din politeţe, că-i pleacă băiatul; în schimb, începu să dea semne de nerăbdare, amintindu-şi în acelaşi moment de o afacere foarte importantă pentru el:

— Ei, vezi, vezi cum eşti! Nu mi-ai spus nimic aseară... n-are a face, nici acum nu e încă timpul pierdut. Fă-mi şi tu un hatâr, sufletele, şi treci înainte prin Cermaşnea. Din gară de la Volovoe nu-s