Am urcat în maşină,

– Ei, ia uite.

Am pornit, am băgat într-a întâia, am ridicat piciorul de pe ambreiaj. A ţâşnit înainte. Am băgat-o într-a doua. A intrat în viteză şi a mers şi mai repede. Am băgat-o într-a treia. Mergea foarte bine. Am întors maşina şi am parcat de cealaltă parte a străzii. Lydia a venit spre mine.

– Ascultă, trebuie să mă crezi. În urmă cu un minut, maşina n-a mai vrut să meargă decât cu spatele. Acum e în regulă. Te rog să mă crezi.

– Te cred, a zis ea. Dumnezeu a făcut asta. Eu cred în asemenea chestii.

– Probabil că înseamnă ceva.

– Da, înseamnă.

M-am dat jos din maşină şi am intrat în casă.

– Scoate-ţi cămaşa şi pantofii, a zis ea. Întinde-te pe pat. Mai întâi vreau să-ţi storc punctele negre.

16.

Fostul luptător japonez care se ocupa de afaceri imobiliare a vândut casa în care stătea Lydia. Aşa că trebuia să se mute. Şi era vorba de Lydia, Tonto, Lisa, plus câinele Bugbutt. În Los Angeles, majoritatea proprietarilor atârna acelaşi fel de pancartă:

„Numai adulţi". Cu doi copii şi un câine, era foarte dificil. Numai faptul că Lydia arăta bine îi mai putea fi de ajutor. Era nevoie de un proprietar mascul.

I-am dus cu maşina prin tot oraşul. Fără nici un folos. Apoi am rămas în maşină, făcându-mă nevăzut. Tot n-a mers. În vreme ce străbăteam oraşul, Lydia a ţipat pe fereastră:

– Nu există nimeni în oraşul ăsta care să închirieze unei femei cu doi copii şi un câine?

Pe neaşteptate, chiar în curtea mea, a rămas un loc vacant. Am văzut lumea mutându-se şi m-am dus direct la doamna O'Keefe.

– Ascultă, i-am zis. Prietena mea are nevoie de o casă. Are doi copii şi un câine, dar sunt cuminţi cu toţii. li primeşti?

– O ştiu, a zis doamna O'Keefe. Nu i-ai văzut ochii? E nebună.

– Ştiu că-i nebună, dar ţin la ea. Are câteva calităţi, zău.

– E prea tânără pentru tine! Ce ai de gând să faci cu una ca ea?

Am râs.

Domnul O'Keefe a apărut în spatele soţiei lui. S-a uitat la mine prin ecranul de plasă.

– E un fustangiu, asta-i tot. E destul de simplu. E un muieratic.

– Ce ziceţi? am întrebat.

– Bine, a zis doamna O'Keefe. Adu-o.

Aşa că Lydia a închiriat o dubiţă şi am ajutat-o să se mute. Avea mai ales haine, toate capetele pe care le sculptase şi o maşină mare de spălat.

– Nu-mi place doamna O'Keefe, mi-a spus ea. Bărba-su e de treabă, dar ea nu-mi place.

– E o catolică ferventă. Iar tu ai nevoie de un loc unde să stai.

– Nu vreau să bei cu ăştia doi. Au de gând să te distrugă.

– Nu plătesc decât 85 de dolari pe lună. Mă tratează ca pe fiul lor. Trebuie să beau o bere cu ei, din când în când.

– Fiu pe dracu'! Eşti aproape la fel de bătrân ca şi ei.

Au trecut vreo trei săptămâni. Era într-o sâmbătă dimineaţă. Nu dormisem la Lydia în noaptea precedentă. Am făcut baie, am băut o bere şi m-am îmbrăcat. Nu-mi plăceau weekend-urile. Toată lumea era pe străzi. Jucau tenis, îşi tundeau iarba, îşi lustruiau maşinile, se duceau la supermarket, la plajă sau în parc. Lume peste tot. Lunea era ziua mea favorită. Toată lumea era la slujbă şi nu se mai vedea picior de om. M-am hotărât să mă duc la curse în ciuda aglomeraţiei. Asta avea să m-ajute să trec mai repede peste sâmbăta. Am mâncat un ou fiert tare, am mai băut o bere şi, ieşind pe verandă, am încuiat uşa. Lydia se juca afară cu câinele.

– Salut, a zis ea.

– Salut. Mă duc la hipodrom. A venit spre mine.

– Ascultă, ştii ce influenţă au cursele asupra ta. Voia să spună că eram întotdeauna prea obosit ca să fac dragoste după ce mă duceam la curse.

– Aseară ai fost beat, a continuat ea. Ai fost oribil. Ai speriat-o pe Lisa. A trebuit să te dau afară.

– Mă duc la curse.

– Bine. Du-te. Dar, dacă te duci, n-o să mă mai găseşti aici când te întorci.

Am urcat în maşina care era parcată pe pajiştea din faţa. Am coborât ferestrele şi am pornit motorul. Lydia stătea pe alee. I-am făcut cu mâna şi am ieşit pe stradă. Era o zi de vară agreabilă. Am condus către Hollywood Park. Aveam o schemă nouă. Fie-care schemă nouă mă aducea mai aproape de bogăţie. Era doar o chestiune de timp.

Am pierdut 40 de dolari şi m-am întors acasă. Am parcat maşina şi m-am dat jos. Când tocmai ocoleam verandă, îndreptându-mă spre uşă, domnul O'Keefe a venit pe alee.

– A plecat.

– Poftim?

– Gagica ta. S-a mutat. N-am răspuns.

– A închiriat o dubiţă, şi-a luat tot calabalâcul. Era supărată. Ştii maşina aia mare de spălat?

– Da.

– Ei, chestia aia cântarea o tonă. N-am putut s-o ridic. A ridicat-o singură şi a pus-o în dubă. Apoi a luat copiii, câinele şi dusă a fost. Mai putea să stea o săptămână, că plătise.

– Bine, domnule O'Keefe. Mulţumesc.

– Vii să bem ceva diseară?

– Nu ştiu.

– Încearcă, poate vii.

Am descuiat uşa şi am intrat. li împrumutasem un aparat de aer condiţionat. L-am văzut pe un scaun în faţa dulapului. Era şi un bileţel, şi un chilot albastru. Biletul era scris cu o caligrafie oribilă:

„Nenorocitule, uite-ţi aparatul de aer condiţionat. Eu am plecat. Am plecat pentru totdeauna. Ticălosule! Când o să te simţi singur, poţi folosi chiloţii ăştia ca să te masturbezi cu ei. Lydia".

M-am dus la frigider şi mi-am luat o bere. Am băut-o şi apoi m-am întors la aparat. Am luat chiloţii şi am rămas acolo întrebându-mă dacă ar merge. Apoi am zis: Rahat! şi i-am aruncat pe podea.

M-am dus la telefon şi am sunat-o pe Dee Dee Bronson. Era acasă.

– Alo? a răspuns ea.

– Dee Dee, sunt eu, Hank...

17.

Dee Dee stătea în Hollywood Hills. Împărţea casa cu o prietenă care deţinea şi ea o funcţie de conducere, Bianca. Bianca stătea la etaj, iar Dee Dee la parter. Am sunat la uşă.