Era 8:30 seara când mi-a deschis. Dee Dee avea vreo 40 de ani, era brunetă, tunsă perie, evreică, sofisticată, ciudată. Trăia în stil newyorkez, cunoştea pe toată lumea: editorii cei mai potriviţi, poeţii cei mai buni, desenatorii cei mai talentaţi, revoluţionarii autentici, pe oricine şi orice. Fuma marijuana încontinuu şi se purta de parcă ar fi trăit la începutul anilor '60, în plină perioadă hippy, când avusese oarecare faimă şi fusese mult mai frumoasă.

O lungă serie de aventuri care se sfârşiseră prost îi veniseră în cele din urmă de hac. Acum stăteam la uşa ei. Încă mai avea ceva corp. Era mică de statură, dar cu nuri şi multe tinere fete ar fi tânjit să aibă silueta ei.

Am urmat-o înăuntru.

– Vasăzică, Lydia s-a cărat? a întrebat Dee Dee.

– Cred că s-a dus în Utah. Mai e puţin până la festivalul de pe 4 iulie din Muleshead. Niciodată nu-l pierde.

M-am aşezat în bucătărie, în vreme ce Dee Dee a desfăcut o sticlă de vin roşu.

– Ţi-e dor de ea?

– Dumnezeule, da. Îmi vine să plâng. Am stomacul în gât. S-ar putea să nu supravieţuiesc.

– O să-ţi treacă. O să avem grijă să uiţi de Lydia. O să-ţi dăm o mâna de ajutor.

– Vasăzică, ştii cum mă simt?

– Ni S-a întâmplat tuturor de câteva on.

– În primul rând, curvei ăleia nu i-a păsat niciodată.

– Ba i-a păsat. Şi încă îi pasă.

Am ajuns la concluzia că era mai bine să fiu acolo, în căsoiul lui Dee Dee, în Hollywood Hills, decât să stau singur cuc şi trist în apartamentul meu.

– S-ar putea să fie din cauză că nu mă pricep la femei.

– Ba te pricepi destul, a zis Dee Dee. Şi eşti un scriitor pe cinste.

– Aş prefera să mă pricep mai mult la femei. Dee Dee tocmai îşi aprindea o ţigară. Am aşteptat să termine şi apoi m-am aplecat peste masă şi am sărutat-o.

– Tu mă faci să mă simt bine. Lydia întotdeauna era în ofensivă.

– Asta nu înseamnă ceea ce crezi tu că înseamnă.

– Dar poate deveni neplăcut.

– Bineînţeles că poate.

– Ţi-ai găsit deja un amic?

– Nu încă.

– Îmi place casa asta. Cum reuşiţi s-o păstraţi aşa de dichisită?

– Avem o menajeră.

– Da?

– O să-ţi placă de ea. E grasă şi neagră şi termină treabă cât de repede poate după ce plec eu. Apoi se urcă în pat, mănâncă prăjiturele şi se uită la televizor. Găsesc firmituri în pat în fiecare seară. Am să-i spun să-ţi pregătească micul dejun după ce o să plec mâine dimineaţă.

– În regulă,

– Stai puţin, mâine e duminică, nu lucrez. O să mâncăm în oraş. Ştiu eu un restaurant, o să-ţi placă.

– Bine,

– Cred că întotdeauna am fost îndrăgostită de tine.

– Ce spui?

– De ani de zile. Ştii, când treceam să te văd, la început cu Bernie şi dup-aia cu Jack, te doream. Dar tu nu m-ai băgat niciodată în seamă. Întotdeauna trăgeai dintr-o cutie cu bere sau erai obsedat de câte ceva.

– Ţăcăneală, cred. Nebunie de funcţionar poştal. Îmi pare rău că nu te-am băgat în seamă.

– O poţi face acum.

Dee Dee a mai turnat un pahar de vin. Era un vin bun. Îmi plăcea de ea. Era bine să ai un loc unde să te duci când lucrurile se înrăutăţeau. Mi-am amintit de zilele când lucrurile luau o întorsătură nasoală şi n-aveam încotro s-o apuc. Poate că asta îmi prinsese bine. Pe atunci. Dar acum nu îmi mai păsa. Mă interesa cum mă simţeam şi cum să încetez să mă mai simt rău atunci când lucrurile luau o întorsătură nasoală. Cum să încep să mă simt din nou bine.

– Nu vreau să te dau peste cap, Dee Dee, am zis. Nu mă port întotdeauna bine cu femeile.

– Ţi-am spus că te iubesc.

– Să n-o faci. Nu mă iubi.

– Bine, a zis. N-am să te iubesc, am să te iubesc doar puţin. E bine aşa?

– Mult mai bine.

Ne-am terminat vinul şi ne-am dus în dormitor...

 

 

18.

 

Dimineaţa, Dee Dee m-a dus cu maşina până pe Sunset Street, pentru micul dejun. Mercedes-ul era negru şi strălucea în soare. Am trecut pe lângă firme luminoase şi cluburi de noapte şi restaurante fistichii. M-am chircit pe scaun, tuşind din cauza ţigării. M-am gândit că, în fine, lucrurile puteau sta şi mai rău, Mi-am reamintit câteva scene. Într-o iarnă, în Atlanta, îngheţasem la miezul nopţii. N-aveam nici un ban şi am urcat scările unei biserici, sperând să intru să mă încălzesc. Uşa bisericii era închisă. Altă dată, în El Paso, când am dormit pe o bancă în parc, am fost trezit dimineaţa de un poliţist care mi-a tras una cu bastonul peste tălpile pantofilor. Şi, totuşi, am continuat să mă gândesc la Lydia. Simţeam cum amintirile bune ale relaţiei noastre îmi rodeau interiorul stomacului ca un şobolan.

Dee Dee a parcat în faţa unui restaurant de lux.

Exista o terasă cu scaune şi mese unde lumea mânca, sporovăia şi îşi bea cafeaua. Am trecut pe lângă un negru în cizme, blugi şi cu un lanţ greu de argint în jurul gâtului. Avea pe masă casca de motociclist, ochelarii şi mănuşile. Era cu o blondă într-un costum de culoarea mentei, asemănător cu al unui paraşutist, care îşi tot sugea degetul mic. Restaurantul era aglomerat. Toată lumea părea tânără, dichisită, agreabilă, calmă. Nimeni nu se holba la noi. Toată lumea vorbea încet.

Am intrat şi un băiat zvelt şi palid, cu buci mici şi pantaloni argintii mulaţi, o curea cu ţinte de vreo douăzeci de centimetri şi o bluză aurie, strălucitoare, ne-a condus la masă. Avea găuri în urechi şi purta cercei albaştri, minusculi. Mustaţa lui subţirică părea violetă.

– Dee Dee, cu ce te pot servi?

– Micul dejun, Donny.

– Ceva de băut, Donny, am zis eu.

– Ştiu ce-i trebuie, Donny. Dă-i un Golden Flower, dublu.

Am comandat micul dejun şi Dee Dee a zis:

– O să dureze ceva până îl prepară. Aici totul se găteşte la comandă.

– Să nu cheltui prea mult, Dee Dee.

– Totul e plătit de firmă.

A dat la iveală un mic carneţel negru.

– Şi, acum, ia să vedem cui îi plătesc micul dejun? Elton