– Nu e în Africa...?

– Ah, da. Păi, ce zici de Cât Stevens?

– Asta cine e?

– Nu-l ştii?

– Nu.

– Păi, eu l-am descoperit. Tu ai putea fi Cat Stevens.

Donny a adus băutura şi a început să converseze cu Dee Dee. Păreau să cunoască aceiaşi oameni. Eu nu-l ştiam pe nici unul. Era nevoie de mai mult ca să-mi atragă atenţia. Nu-mi păsa. Nu-mi plăcea New York-ul, nici Hollywood, nici muzică rock, nimic. Poate că-mi era teamă. Exact - îmi era teamă. Voiam să stau singur în cameră, pe întuneric. Mă gândeam cu voluptate la asta. Eram un excentric. Eram un ţăcănit. Şi Lydia dispăruse.

Mi-am terminat paharul şi Dee Dee a comandat un altul. Am început să mă simt ca un bărbat întreţinut şi senzaţia era grozavă. Mă ajuta să îmi depăşesc tristeţea. Nu-i nimic mai rău decât să fii lefter şi femeia să te părăsească. N-ai de băut, nici slujbă, nu poţi decât să stai să te holbezi la pereţi şi să te gândeşti. Uite aşa se răzbună femeile pe tine, dar asta te răneşte şi le face şi pe ele să sufere. Sau, cel puţin, aşa îmi plăcea să cred.

Micul dejun era bun. Ouă garnisite cu diverse fructe... ananas, piersici, pere... nuci mărunţite, condimente. Era o masă delicioasă. Am terminat şi Dee Dee a mai comandat un pahar. Mă gândeam în continuare la Lydia, dar Dee Dee se ocupa de tot. Conversaţia ei era hotărâtă şi amuzantă. Era în stare să mă facă să râd, şi de asta chiar aveam nevoie. Râsul meu era cuibărit acolo, în mine, gata să izbucnească: HA HA HA HA HA, oh, Dumnezeule, oh, HA HA HA-ul meu. Mă simţeam atât de bine când izbucneam în râs. Dee Dee ştia câte ceva despre viaţă. Ştia că întâmplarea unuia era întâmplarea celor mai mulţi. Vieţile noastre nu erau atât de diferite - chiar dacă ne plăcea să credem aşa.

Durerea este stranie. O pisică ucide o pasăre, se întâmpla un accident de maşină, un incendiu... Durerea apare, ZDRANG, şi se instalează, te ia în braţe. E reală. Şi, pentru oricine te priveşte, pari caraghios. Ca şi cum, brusc, ai fi devenit idiot. Nu există leac pentru ea decât dacă ştii pe cineva care înţelege ce simţi şi ştie cum să te ajute.

Ne-am întors la maşină.

– Ştiu exact unde să te duc ca să te înveselesc, a spus Dee Dee.

N-am răspuns. Eram răsfăţat, de parcă aş fi fost un invalid. Ceea ce şi eram.

Am rugat-o pe Dee Dee să oprească la un bar.

Unul de-al ei. Barmanul o cunoştea.

– Aici, mi-a spus ea când intrăm, e locul unde vin o mulţime de scenarişti. Şi câţiva dintre oamenii de teatru mai mărunţi.

Mi-au displăcut imediat cu toţii, aşa cum stăteau făcând pe isteţii şi dându-şi aere. Se reduceau la zero unii pe alţii. Cel mai rău lucru pentru un scriitor este să cunoască un alt scriitor şi, mai rău decât atât, să cunoască mai mulţi scriitori. Ca muştele pe acelaşi căcat.

– Hai să luăm o masă, am zis. Vasăzică, uite-mă, un scriitor de 65 de dolari pe săptămână, în aceeaşi încăpere cu alţi scriitori, scriitori de o mie de dolari pe săptămâna. Lydia, m-am gândit, sunt pe calea cea bună. O să-ţi pară rău. Într-o zi, am să intru în restaurante de lux şi o să fiu recunoscut. Or să aibă o masă specială pentru mine, în spate, lângă bucătărie.

Ne-au fost aduse băuturile şi Dee Dee s-a uitat la mine.

– Te pricepi să dai limbi. Eşti cel mai tare în domeniu.

– Lydia m-a învăţat. Apoi am mai adăugat şi eu câte ceva.

Un june oacheş a sărit în picioare şi a venit la masa noastră. Dee Dee ne-a făcut cunoştinţă. Tânărul era din New York, scria pentru Village Voice şi alte ziare newyorkeze. El şi Dee Dee au vorbit o vreme despre oameni pe care nu-i cunoşteam şi apoi el a întrebat-o:

– Cu ce se ocupă soţul tău?

– Sunt manager, am zis. Mă ocup de luptători. Am patru băieţi mexicani care sunt foarte buni. Plus un negru, un adevărat dansator. Cât cântăreşti?

– 79 de kile. Ai fost luptător? După faţă, se vede că ai încasat câteva.

– Am încasat. Te-am putea folosi la categoria 67. Am nevoie de un stângaci la categoria uşoară.

– De unde ai ştiut că sunt stângaci?

– Ai ţigara în mâna stângă. Treci pe la sala de sport de pe Main Street, luni dimineaţă. O să începem antrenamentul. Te laşi de fumat. Renunţă la porcăria aia!

– Ascultă, omule, eu sunt scriitor. Folosesc o maşină de scris. N-ai citit niciodată ceva scris de mine?

– Nu citesc decât ziarele de scandal: crime, violuri, rezultate la lupte, sex, prăbuşiri de avioane şi Ann Ladners.

– Dee Dee, a zis el, am un interviu cu Rod Steward peste juma' de oră. Trebuie să plec.

A întins-o. Dee Dee a mai comandat de băut.

– De ce nu poţi să fii politicos cu lumea? a întrebat ea.

– De teamă, am zis.

– Am ajuns, a zis ea şi a intrat cu maşina în cimitirul din Hollywood,

– Drăguţ, am zis. Foarte drăguţ. Uitasem cu totul de moarte.

Ne-am plimbat cu maşina pe acolo. Majoritatea mormintelor erau deasupra solului. Arătau ca nişte căsuţe cu coloane şi trepte la intrare. Şi fiecare avea câte o uşă de fier încuiată. Dee Dee a parcat şi ne-am dat jos. A încercat una dintre uşi. I-am privit fundul fâţâindu-se în timp ce umbla la uşă. M-am gândit la Nietzsche. Ăia eram; un armăsar german şi o iapă evreică. Patria mamă m-ar adora.

Ne-am urcat la loc în Mercedes şi Dee Dee a parcat în faţa unuia dintre loturile mai mari. Aici erau toţi vârâţi în ziduri. Şiruri după şiruri. Unii aveau flori în vaze mici, dar cele mai multe erau ofilite. Majoritatea nişelor nu aveau flori. Unele dintre ele adăposteau soţul şi soţia, unul lângă altul. În unele cazuri, o nişă era goală, aşteptând. În toate cazurile, soţul era cel deja mort.

Dee Dee mi-a luat mâna şi m-a condus după colţ. Undeva, spre capăt, era Rudolf Valentino. Mort în 1926. N-a trăit mult. M-am hotărât să