— Ce facem fraţilor ? Are de gînd să doarmă aici ? Telefonul de bord zbîrnîi scurt.

— Ptiu, fir-ar al dracului m-am speriat, făcu Paulo şi ridică receptorul.

— Ce-o fi cu fata ? se auzi în aparat un glas răguşit. Mai aşteptăm mult ?

Să se ducă Tonino să vadă ce este. Să nu se fi întîmplat ceva.

Paulo se întoarse spre Tonino.

— Auzi ce spune Corado. Du-te şi vezi ce-i cu fata.

Tonino coborî din maşină, aruncă ţigarea, apoi îşi ridică brăcinarul. Cu pas legănat se îndreptă spre intrarea vilei. Urcă cele patru trepte de piatră şi sună.

Trecură cîteva minute. Auzi dinăuntru zgomot de paşi. Ferăstruica zăbrelită încadrată în uşă se deschise.

— Pe cine căutaţi ?

— Signorina Lucia di Mauro, vă rog.

— Signorina Lucia a plecat de mult, răspunse glasul din dosul uşii. Tonino simţi că i se taie picioarele şi că tot sîngele i se suie în cap.

— A plecat ? Nu se poate. Maşina dînsei e aici, bolborosi el arătînd cu mîna spre Mercwry-ul decapotabil.

— Asta nu mai pot să ştiu, răspunse glasul. Mai doriţi ceva ?

— Minţi ! E înăuntru, se răsti Tonino. Deschide uşa;

—Toată lumea doarme. N-aveţi cu cine vorbi.

—Cheamă pe stăpîna casei.

— Marchessina Giullia s-a culcat. Nu pot s-o trezesc.

— Deschide uşa, dacă nu vrei s-o sparg, zise Tonino scoţînd pistolul de sub haină.

— Aşteptaţi s-o chem pe Marchessina Giullia.

— Te sfătuiesc să te grăbeşti.

Camillo şi cu Domenico se .apropiară de Tonino. Apăru şi Nico Gentile care coborî.din cealaltă maşină.

— Ce s-a întîmplat, Tonino ? întrebă Nico.

—Mi se pare că a zburat păsărică.

— Se îngroaşă gluma, mormăi Camillo. Ferăstruica uşii se deschise iarăşi.

De data asta se auzi un glas cîntat de femeie.

— Ce doriţi ?

— Signorina Lucia, repetă Tonino.

— A plecat de vreo două ore cu un tînăr.

— Ce tînăr ? vorbi repezit Tonino.

— Un student.

— Cum îl cheamă ?

— Nu sînt la interogatoriu, replică aspru glasul de femeie. Ferăstruica fu trîntită zgomotos.

— Signorina, vă rog, signorina, interveni politicos Nico.

Nu mai primiră nici un răspuns.

— Eh ! Cum o scoatem la capăt ? întrebă Camillo în-cepînd să mestece o nouă gumă. Dacă n-o găsim, dăm de dracu.

— Nu mai lungiţi vorba, zise Nico. Haideţi să răscolim oraşul. Altceva mai bun nu avem de făcut.

— Pe unde dracu a ieşit ? exclamă Tonino.

—Ce te miri ? Palatul ăsta trebuie să aibă o duzină de ieşiri...

*

* *

In apartamentul său de la Miramar, Mircea se plimba furios, ca un tigru în cuşcă.

De trei zile, de cînd se afla la Palermo şi se bucura de ospitalitatea lui Don

Serafino, era în mod practic prizonierul oamenilor lui Joe Mar cucei. Ori de cîte ori ieşea în oraş cu maşina pe care i-o pusese Joe la dispoziţie, era urmat de un Alfa-Romeo negru cu patru oameni înarmaţi, care se schimbau în ture de cîte ópt ore.

Dacă se ducea la restaurant, doi din aceştia se~ aşezau la o masă alăturată. Dacă se plimba pe jos, ori intra prin magazine, aceiaşi oameni îl urmau ca nişte umbre.

In condiţiile acestea era cu neputinţă să fugă sau să ia legătură cu poliţia, aşa cum îşi pusese în gînd.

Cînd citise în ziare despre presupusă sa moarte, rîsese acru.

„Gata. M-au şi înmormîntat... Trebuie să intru în contact eu legaţia, noastră... Cu poliţia... Să le dau de veste că sînt viu... Cum să ajung însă la poliţie ?... Telefonul ? Convorbirile mele telefonice sînt desigur interceptate... Dacă aş scăpa pentru cîteva momente de supraveghere şi aş folosi un telefon public, aş putea să iau legătura cu poliţia... Ar mai fi o soluţie. Să mă opresc în faţa primului agent de poliţie sau să intru în primul, comisariat. Să-mi declin numele şi calitatea şi să le solicit protecţia. Sînt însă inconveniente... Oamenii lui Joe n-ar ezita să mă extermine. Mijloacele sînt destule. De la împuşcarea în plină stradă şi pînă la otrăvirea în celulă... Pe de altă parte, am intrat într-o horă care a început să mă pasioneze... Beneficiez de un complex de împrejurări atît de formidabile, încît ar părea de necrezut. Totuşi corespund realităţii. Am intrat aproape fără nici o dificultate în bîr-logul lupilor. Ca să obţină un asemenea rezultat, detectivii şi agenţii acoperiţi ai poliţiei trebuie să treacă prin încercări grele şi să înfrunte mari primejdii... Noblesse oblige, spun francezii. Nu pot şi de altfel nici nu mai vreau să mai dau înapoi. Sînt pe punctul de a dezvălui secrete pe care Interpolul se străduieşte zadarnic să le pătrundă. Interpolul nu a reuşit pînă acum să pună nuna decît pe cîţiva peştişori. Rechinii stau la adăpost, în adîncuri. Eu am ajuns la rechini. Dacă reuşesc să-i demasc, să le zădărnicesc loviturile înseamnă, că sînt cineva. Mai tare decît James Bond. Iar după ce voi ieşi viu şi nevătămat din această tevatură, să-mi scriu romanul de iventuri. Un roman trăit... Piraţii îi las pentru altă dată... Iii definitiv am de-a face tot cu un soi de piraţi. Piraţi ai secolului douăzeci. Mâi interesanţi poate decît..."

Un ciocănit în uşă îl făcu pe Mircea să pună capăt gandurilor.

— Intră !

Unchiul Gino intră pufăind tacticos din pipă. Şapca lui neagră era lăsată mai pe o parte ca de obi-i ei. Părea bine dispus. îşi duse degetul la cozoroc.

— Salut, Vincenzo. Se cufundă în pernele canapelei de lîngă fereastră. Un pahar cu Mar sala, băiatule, continuă el. Sînt mai uscat decît Sahara.

Mircea scoase din dulăpiorul-bar o sticlă cu vin şi două pahare. Le puse pe o măsuţă, la îndemîna unchiului Gino.

— Ce-ţi mai face braţul ? întrebă el.

— Mi-a trecut. N-a fost decît o zgîrietură. Şi Joe e pe vindecate.

Unchiul Gino dădu peste cap trei pahare la rînd. Cu dosul palmei se şterse la gură.

— Cît e ceasul, Vincenzo ? Mircea îşi consultă ceasul de mînă.

— Opt patruzeci.

Unchiul Gino rîse, apoi îşi turnă încă un pahar.

— La opt patruzeci şi cinci de minute, exact, garajul central al lui Don

Cirro va sări în aer... Cisternei cu benzină care alimentează rezervorul subteran de carburanţi al garajului i s-a ataşat în noaptea asta — de către oamenii noştri — o