Îl lăsaseră puterile şi abia mai vorbea de oboseală; era totuşi ceva în el, un imbold ascuns, care-l susţinea; avea probabil un gând nemărturisit. Şi Ivan intuise lucrul acesta.

— Spune mai departe, îl îndemnă. Povesteşte cum a fost în noaptea aceea.

— Ce să vă mai spun! Zăceam aşa în pat, când mi s-a părut deodată că-l aud pe boier ţâpînd. Grigori Vasilievici se sculase ceva mai înainte şi ieşise din odaie; n-a mai trecut mult şi numai ce-a început să urle ca din gură de şarpe. Pe urmă s-a făcut linişte; stăteam aşa culcat şi aşteptam să văd ce o să mai fie: îmi bătea inima să se spargă, de ziceam că dă din mine. În sfârşit, m-am sculat şi eu şi am ieşit afară; văd în stânga geamul dinspre grădină deschis, mai fac câţiva paşi într-acolo şi trag cu urechea să-mi dau seama dacă mai mişcă sau nu şi-l văd pe boier dând din colţ în colţ şi văitându-se; „Aha, îmi zic, trăieşte deci!” Mă apropii de fereastră şi strig: „Eu sunt”. Iar dumnealui dinăuntru: „A fost aici, acum a fost, şi a fugit! Pasămite Dmitri Feodorovki fusese pe acolo. „L-a omorât pe Grigori!” „Unde?” întreb eu în şoaptă. „Colo, în colţ”, îmi răspunde dânsul tot în şoaptă. „Staţi puţin”, zic. Mă duc în grădină după Grigori Vasilievici şi-l găsesc întins pe jos, plin de sânge, în nesimţire. Va să zică, Dmitri Feodorovici a fost chiar de-adevăratelea pe aici, îmi dau eu cu socoteala, şi pe loc mă hotărăsc să mântui treaba, fiindcă Grigori Vasilievici, chiar dacă nu murise, aşa cum era amorţit, nu putea să mă vadă. Doar dacă nu se întâmpla cumva să se trezească Marfa Ignatievna. Mi-a trecut prin minte şi asta atunci, numai că-mi intrase gândul ăsta în cap şi atâta îmi dădea ghes şi mă mâna, că abia mai puteam să-mi trag răsuflarea. Mă întorc şi-i spun boierului pe fereastră: „Agrafena Alexandrovna e aici, a venit, şi vă roagă să-i daţi drumul”. S-a bucurat ca un copil. „Unde? Unde zici că e? Unde?” Şi tot suspina şi nu-i venea să creadă. „E acolo, zic, deschideţi uşa!” Dumnealui se uita pe geam, parcă ar fi crezut şi parcă nu – se temea să deschidă. „Văd eu că ţi-e frică de mine”, mă gândesc. Şi ce-mi trăsneşte prin cap, zău dacă nu-i de râs, m-apuc şi ciocănesc în geam, aşa cum ne înţelesesem amândoi să bat în cazul când ar fi venit Gruşenka. Nu m-a crezut pe cuvânt, dar a fost de ajuns să audă semnalul, şi s-a şi repezit la uşă s-o deschidă. Cum a deschis-o, am dat să intru înăuntru, dumnealui însă s-a pus deodată în prag, nu voia de loc să mă lase în casă. „Unde e? Unde e?” mă întreba mereu şi tremura ca varga. „Ei, îmi zic eu, am băgat-o pe mânecă dacă ţi-e aşa frică de mine!” De teamă, mi s-au tăiat picioarele. Ce mă fac dacă nu mă lasă să intru sau ţipă, ori dacă dă peste noi Marfa Ignatievna sau mai ştiu eu ce se poate întâmpla? Nu mai ţin minte ce-o fi fost atunci în capul meu, dar cred că eram alb ca varul. „E acolo, sub geam, îi şoptesc eu, cum de n-aţi văzut-o?” „Ad-o aici, ad-o aici!” îmi porunceşte dânsul. „I-e teamă, zic, s-a speriat când a auzit ţipetele şi s-a ascuns în tufiş, duceţi-vă de o chemaţi din birou.” A dat fuga înapoi la fereastra, a luat şi lumânarea şi a pus-o lângă dânsul pe pervaz. „Gruşenka, a început s-o strige, Gruşenka, eşti aici?” De strigat, striga, dar i-era frică să se aplece pe geam, nu îndrăznea să se depărteze de mine; atât de straşnic îl înfricoşasem, că nu se îndura să facă nici un pas. Ui-taţi-vă, e acolo, zic (mă dusesem lângă dânsul şi scosesem capul pe fereastră), e acolo în tufiş, se uită la dumneavoastră şi râde, nu vedeţi?” M-a crezut, l-a apucat deodată tremuriciul – mort cum era după dânsa – şi, în sfârşit, s-a înduplecat să scoată capul pe geam. Am înşfăcat atunci de pe masă ghiuleaua aia de fier, ştiţi, aia pe care o ţinea pe masă, aia de pus peste hârtii, cred c-o fi cântărind vreo trei funţi, am ridicat-o, aşa, pe la spatele dumnealui, şi l-am pocnit în creştet. N-a spus nici cârc. I s-au muiat genunchii şi s-a lăsat jos; l-am mai lovit o dată şi încă o data. Abia a treia oară mi-am dat seama că-i fărâmasem ţeasta. Dumnealui s-a răsturnat pe spate, a căzut cu burta-n sus, într-un lac de sânge.

M-am uitat bine dacă nu cumva mă stropisem şi eu, am şters ghiuleaua, am pus-o la loc pe masă şi am mers de-am scos din colţ, dindărătul icoanelor, pachetul cu bani; am rupt plicul, am luat toată suma, iar plicul l-am aruncat la picioarele patului împreună cu panglicuţa. Am coborât după aceea în grădină, tremurând tot. M-am dus glonţ la mărul cel găunos, ştiţi care, nu-i aşa? Pusesem de mult ochii pe el şi-mi pregătisem din vreme o cârpă şi un petic de hârtie înăuntru; am înfăşurat banii în hârtie, apoi în cârpă şi i-am vârât în fundul scorburii. Şi acolo au rămas două săptămâni, până am ieşit din spital; abia atunci i-am ridicat. Pe urmă am intrat în casă şi m-am culcat la loc; stăteam aşa, cu frica-n sân, şi mă tot gândeam: „Dacă i-a făcut de petrecanie lui Grigori Vasilievici, se-ncurcă rău treaba, dar dacă nu l-a răpus o să fie cu atât mai bine când o să-şi vină în fire, fiindcă bătrânul e martor că Dmitri Feodorovici a venit aici peste noapte şi că, prin urmare, dumnealui l-a ucis şi l-a prădat pe boier.” Stăteam ca pe ghimpi şi atât de mult ardeam să ştiu dacă trăieşte sau nu, c-am început să gem, ca s-o trezesc mai curând pe Marfa Ignatievna. În sfârşit, s-a sculat, a dat fuga la mine