în odaie, pe urmă, văzând că Grigori Vasilievici nu era în casă, a ieşit repede afară şi mai apoi am auzit-o urlând în grădină. După aceea s-a făcut zarvă mare, şi toată noaptea a fost o harababură nemaipomenită; eu însă apucasem să mă liniştesc.

Povestitorul se opri. Ivan îl ascultase tăcut ca un mort, fără să se clintească şi fără să-l slăbească o clipă din ochi. Smerdeakov, în schimb, abia dacă-i arunca din când în când o privire. Către sfârşit însă se simţise şi el tulburat şi începuse să gâfâie. Faţa-i era îmbrobonită de sudoare. Totuşi, nimeni n-ar fi putut desluşi dacă avea sau nu remuşcări.

— Stai! rosti deodată Ivan, cumpănind în minte ceva. Şi uşa? Dacă zici că el ţi-a deschis, cum a putut atunci s-o Grigori deschisă înainte de a fi intrat tu în grădină? Fiindcă din ce spune Grigori reiese c-a fost dinainte deschisă. Curios este că de astă dată Ivan îl întrebase pe un ton cât se poate de liniştit, pe care nu-l avusese până atunci, fără mânie, aşa încât dacă ar fi intrat cineva în momentul acela în odaie, ar fi avut impresia că discută paşnic amândoi despre cine ştie ce lucruri banale, deşi poate interesante.

— Cât priveşte uşa pe care Grigori Vasilievici zice c-ar fi văzut-o deschisă, cred c-a avut o nălucire, rânji strâmb Smerdeakov. Păi ce, ăsta-i om? Catâr sadea! Vă spun eu că n-a văzut nimic, i s-a năzărit numai că vede, dar când îi intră lui ceva în cap, nu-l mai urneşti nici cu carul cu boi! A fost spre norocul nostru însă că i-a căşunat lui aşa, fiindcă în felul ăsta tot păcatul a căzut pe Dmitri Feodorovici.

— Ascultă, vorbi molcom Ivan Feodorovici, care părea din nou descumpănit şi căuta cu tot dinadinsul să priceapă ceva. Ascultă... Am ţinut să te întreb mai multe lucruri, dar acum am uitat... Uit mereu, şi până la urmă iar mă încurc... A, da! Aş vrea să ştiu măcar atât: de ce ai mai desfăcut pachetul şi ai aruncat plicul jos, pe podea? De ce n-ai luat banii aşa, cu plic cu tot?... După cum povesteai adineauri, s-ar fi zis că ţi se părea firesc să procedezi aşa... dar de ce – nu înţeleg...

— Era un clenci la mijloc. Dacă ucigaşul ar fi fost un om care ştia despre ce-i vorba, ca mine bunăoară, care văzuse, adică, banii cu ochii lui şi poate chiar îi pusese cu mâna lui în plic ce nevoie mai avea să-i scoată afară după ce a săvârşit crima? Mai ales când trebuia să facă totul în cea mai mare grabă şi era sigur că banii sînt acolo, în plic. Prin urmare, dacă hoţul era cineva care văzuse cu ochii lui plicul, cum l-am văzut eu, de pildă, l-ar fi vârât imediat în buzunar, fără să-l mai deschidă, şi ar fi spălat putina. Ceea ce nu era cazul cu Dmitri Feodorovici; dumnealui ştia că există numai din auzite, dar de văzut, nu-l văzuse niciodată, şi cu siguranţă că atunci când, să zicem, l-ar fi scos de sub saltea, l-ar fi deschis la iuţeală, să vadă dacă într-adevăr banii sunt sau nu înăuntru. Iar plicul l-ar fi lepădat, fără să se mai gândească bunăoară că poate fi o mărturie împotriva dumnealui, ca un hoţ ageamiu, cum s-ar zice, care n-a pus niciodată mâna să fure, fiindcă de, e viţă de boier! Şi chiar dacă s-a hotărât să facă pasul ăsta, l-a făcut numai pentru că in sinea dumnealui era încredinţat că nici nu poate fi vorba de hoţie, de vreme ce se mulţumea doar să ia înapoi ce era al lui. Aşa a spus la toată lumea din oraş, s-a lăudat chiar c-o să se ducă la Feodor Pavlovici să se răfuiască cu dânsul. Cam aşa ceva i-am dat să înţeleagă şi procurorului atunci, la interogatoriu. Adică nu i-am spus nimic lămurit, ci doar aşa, pe departe, ca şi cum eu nu mi-aş fi dat seama de nimic şi dumnealui singur ar fi ajuns la părerea asta. Mă credeţi: mai că nu-i curgeau balele de fericire domnului procuror când i-am deschis capul...

— Şi toate astea ţi-au venit în minte atunci, pe loc? exclamă Ivan Feodorovici încremenit de uimire.

Şi se uită din nou la Smerdeakov, cuprins de spaimă.

— Păcatele mele, cine-i ăla care să poată ticlui o poveste întreagă aşa, la iuţeală? M-am gândit dinainte la toate...

— Atunci... atunci, înseamnă că dracu ţi-a suflat la ureche! exclamă Ivan Feodorovici. Nu zău, nu eşti prost de loc, dimpotrivă, eşti mult mai deştept chiar decât mi-aş fi putut închipui...

Se sculă, vrând să facă câţiva paşi prin odaie. În sufletul lui era un zbucium cumplit. Dar cum masa îi închidea drumul, iar între masă şi perete abia dacă se putea strecura pieziş, se răzgândi şi se aşeză la loc. Faptul că se vedea obligat să şadă pironit pe scaun îl nemulţumi atât de tare, încât, pierzându-şi răbdarea, începu să zbiere aproape tot atât de furios ca la început:

— Ascultă, nemernicule, ascultă, derbedeule, secătură ce eşti! Să-ţi intre în cap o dată pentru totdeauna că dacă nu te-am trimis încă până acum pe lumea cealaltă, n-am făcut-o fiindcă vreau să te păstrez pentru ziua de mâine, să dai socoteală în faţa tribunalului! Dumnezeu vede (adăuga el, ridicând braţul spre cer), se prea poate să am şi eu o parte din vină, poate că şi eu i-am dorit în ascuns... moartea tatălui meu, dar jur că nu sunt atât de vinovat cum mă socoteşti tu! Şi nici nu ţin minte să te fi îndemnat cumva. Nu, nu, eu nu te-am îndemnat! Dar n-are a face, mâine am de gând să mă denunţ, da, fie ce-o fi, mâine la proces am să dau vina asupra mea! Sunt hotărât să spun tot, absolut tot. Dar o să mergem acolo împreună! Şi orice ai declara împotriva mea, orice ai mărturisi, n-am să protestez, ca să ştii că nu mi-e frică de tine; am să confirm tot! Dar şi tu va trebui să recunoşti tot în faţa tribunalului! Neapărat, auzi, neapărat