Ivan rosti ultimele cuvinte solemn şi cu toată energia; şi, mai mult chiar decât cuvintele, privirea lui scânteietoare arăta îndeajuns că era într-adevăr hotărât să se ţină de cuvânt.

— Sunteţi bolnav, acum văd bine, foarte bolnav. Ce galbeni vi-s ochii, rosti Smerdeakov, de astă dată parcă fără nici o intenţie ironică, ci mai curând cu milă.

— Împreună o să mergem! repetă Ivan. Şi chiar dacă n-o să vii, nu-i nimic, eu tot am să mă duc să mărturisesc.

Smerdeakov tăcu o clipă, ca şi cum ar fi cumpănit ceva.

— N-o să se întâmple nimic. N-o să vă duceţi! spuse el în concluzie, ca omul care ştie ei ce ştie.

— Văd că nu vrei să mă înţelegi! exclamă Ivan cu un fel de imputare în glas.

— N-o să vă lase inima să mărturisiţi tot, v-ar crăpa obrazul de ruşine. Şi pe urmă n-ar folosi la nimic, fiindcă eu am să tăgăduiesc până în pânzele albe c-aş fi avut vreo vorbă cu dumneavoastră, zicând că sunteţi bolnav (se vede doar că sunteţi bolnav) sau că, pesemne, de dragul frăţiorului dumneavoastră, fiindcă vi se rupe inima de mila lui, v-aţi pus în gând să vă jertfiţi pentru dânsul şi să aruncaţi tot păcatul în spinarea mea, că-n ochii dumneavoastră n-am însemnat niciodată mai nimic, mai puţin chiar decât o muscă, nici măcar nu m-aţi socotit om. Cine o să vă creadă? Aveţi vreo dovadă la mână?

— Ascultă, banii aceştia mi i-ai arătat ca să mă convingi, nu-i aşa?

Smerdeakov luă cartea lui Isaac Sirianul, cu care acoperise teancul de bani, şi o puse deoparte.

— Banii o să-i luaţi dumneavoastră, oftă el.

— Nici vorbă c-o să-i iau! Dar nu înţeleg de ce vrei să mi-i dai, din moment ce ai ucis numai din pricina lor? se miră Ivan.

— N-am nevoie de ei, răspunse cu un tremur în glas Smerdeakov, arătându-i printr-un gest că nu mai are ce face cu banii. Aveam un plan mai înainte, credeam c-o să pot să mă chivernisesc cumva cu paralele astea, să încep o viaţă nouă la Moscova sau chiar în străinătate. Era visul meu pe care-l îndrăgisem crezând că „totul e permis”, cum bine ziceaţi dumneavoastră; fiindcă de la dumneavoastră am învăţat asta, ca atâtea alte lucruri pe care mi le-aţi desluşit: „Dacă Dumnezeu cel atotputernic nu există, nici virtutea nu există atunci, şi nici nu mai e nevoie de ea”. Şi aveaţi dreptate. Tot aşa am socotit şi eu.

— Singur, cu mintea ta? întrebă Ivan cu un zâmbet forţat.

— Prin bunătatea dumneavoastră, care m-aţi îndrumat.

— Atunci înseamnă că ţi-ai recăpătat credinţa în Dumnezeu, din moment ce mi-i dai înapoi?

— Nu, nu mi-am recăpătat-o, şopti Smerdeakov.

— Atunci de ce mi-i dai?

— Lăsaţi... nu-i nimic! spuse Smerdeakov cu un gest resemnat. Nu spuneaţi chiar dumneavoastră că totul e permis? De ce trebuie acum să vă frământaţi atâta? Vreţi chiar să vă duceţi să mărturisiţi tot... Dar n-o să se întâmple nimici N-o să vă duceţi! repetă el apăsând pe cuvinte şi cu acelaşi ton convins.

— Ai să vezi! îl înfruntă Ivan.

— N-aş crede. Sunteţi prea inteligent. În primul rând, aţi prins gustul banilor, după câte ştiu; pe urmă, sunteţi foarte mândru şi vă place ca toată lumea să vă poarte respectul; vă plac şi femeile, şi încă foarte mult, şi mai ales vă place să duceţi un trai liniştit şi îndestulat, să nu fiţi la cheremul nimănui – asta înainte de toate! De aceea, zic, nu văd cum v-aţi putea îndura să vă nenorociţi de bunăvoie la proces, ştiind că toată viaţa n-o să mai puteţi scoate capul în lume, ca un nelegiuit. Sunteţi leit Feodor Pavlovici; dintre toţi feciorii, dumneavoastră semănaţi cel mai mult cu dumnealui, aveţi acelaşi suflet.

— Într-adevăr, nu eşti de loc prost, rosti Ivan ca şi când nu i-ar fi venit să creadă, şi se rumeni deodată la faţă. Te-am socotit pân-acum un neghiob. Dar văd că vorbeşti serios! adăugă el, uitându-se cu alţi ochi la Smerdeakov.

— Din mândrie m-aţi crezut prost. Luaţi banii.

Ivan luă cele trei pachete de bancnote de pe masă şi le vârî în buzunar, fără să le mai înfăşoare în hârtie.

— Am să le arăt mâine la proces, îl avertiză el.

— Cine o să vă creadă? Toată lumea ştie că sunteţi plin de bani, s-ar putea foarte bine să-i fi luat din casentă şi sa-i fi adus cu dumneavoastră.

Ivan se ridică să plece.

— Ai auzit ce ţi-am spus adineauri: dacă nu te-am omorât pân-acum, n-am făcut-o pentru că am nevoie de tine mâine, la proces. Ţine minte!

— Cine vă opreşte să mă omorâţi? Poftim, omorâţi-mă! răspunse Smerdeakov cu un ton ciudat şi cu o privire şi mai ciudată. N-aveţi curaj însă, adăugă el zâmbind cu amărăciune. Asta e. N-aveţi curaj să faceţi nimic, nu mai sunteţi ce-aţi fost până acum, v-a pierit îndrăzneala!

— Pe mâine! îi strigă Ivan, îndreptându-se spre uşă.

— Staţi puţin... lăsaţi-mă să-i mai văd o dată!

Ivan scoase banii din buzunar şi-i arătă. Smerdeakov se uită ia ei vreo zece secunde.

— Bine, duceţi-vă acum, spuse el, făcând un gest cu mâna. Ivan Feodorovici! îl chemă din nou pe neaşteptate.

— Ce vrei? Ivan întoarse capul din mers.

— Rămâneţi cu bine!

— Pe mâine, răspunse Ivan şi ieşi din odaie.

Afară viscolul tot nu se potolise. Ivan porni sprinten prin viforniţă, dar după câţiva paşi începu să se împleticească. „E ceva fizic”, se gândi el zâmbind. Un simţământ de bucurie îi întraripa sufletul. Se simţea stăpîn pe voinţa lui: reuşise să spulbere şovăielile din pricina cărora se zbuciumase atâta în ultima vreme! Ajunsese să ia o hotărâre, în sfârşit, o hotărâre „nestrămutată”, îşi spunea în sinea lui fericit. În momentul acela se poticni de ceva, gata-gata să cadă. Oprindu-se locului, descoperi un mujic prăbuşit în drum la picioarele lui, acelaşi mujic pe care-l îmbrâncise la venire. Zăcea inert, fără cunoştinţă, tot acolo unde-l lăsase. Zăpada îl troienise, acoperindu-i aproape cu totul faţa. Ivan îl ridică de jos şi-l luă în cârcă. Zărind în dreapta o cocioabă a cărei fereastră era luminată, se îndreptă într-acolo, ciocăni în oblon