N-are rost, cred, să mai povestesc în amănunţime cum a izbutit Ivan Feodorovici să ducă la capăt această acţiune milostivă, lăsându-l pe beţiv la secţie, ca să alerge pe urmă după un doctor să-l examineze şi cu ce mână largă a plătit cheltuielile. Mă voi mulţumi să spun doar că toată tevatura asta i-a răpit aproape un ceas. În sinea lui însă Ivan Feodorovici simţea o imensă satisfacţie. Mintea sa era într-o continuă activitate. „Dacă n-aş fi fost atât de hotărât să fac tot ce am pus la cale pentru ziua de mâine, chibzuia el încântat, n-aş fi pierdut o oră întreagă cu mujicul acela, mi-aş fi văzut mai departe de drum, fără să-mi fi păsat câtuşi de puţin că s-ar putea să îngheţe de frig... E de mirare totuşi că mai sunt în stare să-mi controlez faptele!” observă el şi mai încântat. „Şi ei, care mă socoteau pe jumătate nebun!” Ajungând în apropiere de casă, se trezi subit în faţa unei probleme neaşteptate: „N-ar trebui oare să mă duc chiar acum la procuror şi să-i mărturisesc totul?” Ieşi însă numaidecât din încurcătură, spunându-şi în timp ce cotea spre casă: „Lasă, mâine, mai bine toate odată!” Dar ce curios: în aceeaşi clipă toată bucuria, toată mulţumirea ce-i umpleau sufletul se risipiră ca prin farmec. Intrând la el în odaie, un suflu de gheaţă îi învălui brusc inima, ceva ca o amintire sau mai bine zis ca o rememorare a unui lucru nesuferit şi respingător, care fusese acolo, în odaia lui, cândva şi care îi apăruse din nou în faţa ochilor în momentul când trecuse pragul camerei. Se lăsă obosit pe divan. Bătrâna care vedea de gospodărie îi aduse samovarul; îşi făcu un ceai, dar nici nu se atinse de el, iar pe bătrână o trimise la culcare. Şedea aşa, pe divan, şi i se părea că totul se învârteşte în jurul lui. Se simţea prost, fără nici un pic de vlagă într-însul. La un moment dat, era cât pe ce să aţipească; se sculă însă nervos de pe sofa şi făcu câţiva paşi prin cameră, ca să alunge somnul. Uneori avea impresia că aiurează. Dar ceea ce îl ţinea încordat în clipa de faţă nu era teama de a cădea bolnav la pat; în cele din urmă, se aşeză din nou şi începu să se uite jur împrejur, ca şi când ar fi căutat ceva. O dată, şi încă o dată, şi tot aşa de câteva ori în şir. În sfârşit, îşi aţinti privirea într-un anumit punct. Un rânjet îi răsfrânse buzele, dar în acelaşi timp mânia îi aduse tot sângele în obraji. Stătu aşa o bucată de vreme, cu capul sprijinit în palme, trăgând mereu cu coada ochiului spre acelaşi punct de pe divanul din faţa lui. Era acolo ceva care-l sâcâia, ceva neliniştitor şi enervant totodată.

IX - VEDENIA LUI IVAN FEODOROVICI. DIAVOLUL

Nu sunt medic. Îmi dau seama, totuşi, c-a sosit timpul să spun măcar câteva cuvinte despre maladia de care suferea Ivan Feodorovici. Anticipând asupra evenimentelor, ţin să atrag atenţia cititorului că, în seara respectivă, Ivan începuse a fi hărţuit de primele manifestări ale unei febre cerebrale ce avea să izbucnească abia în ziua următoare, punând deplină stăpânire pe organismul lui şubrezit, cu toată rezistenţa îndârjită pe care boala o avusese de întâmpinat. Deşi n-am pretenţia de a fi chiar atât de priceput în medicină, îmi voi permite totuşi să presupun că tânărul izbutise printr-un efort extraordinar de voinţă să întârzie întrucâtva momentul capitulării, în speranţa că va învinge definitiv boala. Ştia că nu este perfect sănătos, dar refuza să admită că s-ar putea să cadă la pat, simţea o repulsie numai gândindu-se la eventualitatea asta, tocmai acum, într-un moment de mare cumpănă din viaţa lui, când trebuia să-şi spună răspicat şi curajos cuvântul, ca să se „reabiliteze în ochii lui însuşi”. Aşa că se hotărâse până la urmă să consulte medicul chemat special de la Moscova de Katerina Ivanovna dintr-o fantezie despre care am avut ocazia să vorbim mai sus. După ce-l examinase cu toată atenţia, doctorul îi declarase că suferă de un dezechilibru nervos şi nu se arătase de fel mirat de mărturisirile pe care Ivan i le făcuse în silă. „În starea în care te afli dumneata, se poate foarte bine să ai halucinaţii, îi explicase medicul. Numai că aceste halucinaţii ar trebui controlate... În general, e necesar să începi imediat un tratament serios. Nu ţi-e permis să pierzi nici un minut altfel mi-e teamă că n-ai să sfârşeşti bine.” După ce plecase de la el, Ivan Feodorovici se sinchisise prea puţin de sfatul sau înţelept şi nici nu se gândise măcar să stea culcat în pat. „Mă ţin doar încă pe picioare, îşi zicea el. Când o să cad la pat, om vedea atunci ce o să mai fie. S-o găsi cineva să mă îngrijească.” Şi-n felul acesta îşi liniştise cugetul. Aşadar, cum spuneam, şedea acum la el în odaie, aproape conştient că aiurează, şi privea fix spre peretele din faţa lui ca şi cum s-ar fi aflat ceva pe divan. În locul acela răsărise deodată un ins care, Dumnezeu ştie cum, pătrunsese în cameră înainte ca Ivan Feodorovici să se fi înapoiat de la Smerdeakov. Era un domn sau, mai bine zis, un fel de gentleman rus, qui frisait la cinquantaine{46}, cum spune francezul, cu câteva fire argintii presărate în părul negru des şi pletos, şi cu un barbişon ascuţit. Vizitatorul era îmbrăcat cu un surtuc cafeniu, probabil comandat la un croitor de prima mână, destul de ponosit altminteri şi complet demodat; părea confecţionat cu câţiva ani în urmă, fiindcă de doi ani încoace nici un om de lume cu dare de mână nu mai purta asemenea croială. Rufăria, ca şi legătura de la gât, lungă ca o eşarfă, puteau fi foarte bine pe