gustul unui gentleman elegant, dar, dacă te uitai mai atent, cămaşa nu era chiar atât de curată, iar cravata părea cam jerpelită. Pantalonii în carouri erau impecabili, deşi prea deschişi la culoare şi prea strâmţi, aşa cum nu se mai poartă în ziua de azi; acelaşi cusur îl avea şi pălăria moale, albă, de fetru cu care venise, o pălărie cu totul nepotrivită cu anotimpul. Într-un cuvânt, musafirul avea din cap până în picioare înfăţişarea unui om de lume, dar cu mijloace materiale foarte restrânse. Făcea desigur parte din tagma acelor moşieri obişnuiţi să huzurească în trândăvie, care avuseseră o epocă înfloritoare pe vremea iobăgiei. Om umblat altminteri, deprins să frecventeze înalta societate, cu numeroase relaţii pe care poate le mai păstrase încă; după o viaţă întreagă petrecută în chiolhanuri şi după abrogarea iobăgiei, pierzându-şi întreaga avere, moşierul scăpătat ajunsese cu timpul un fel de parazit distins şi manierat, obişnuit să umble din uşă în uşă şi să se aciueze când la unul, când la altul dintre bunii şi vechii lui prieteni, găsind peste tot aceeaşi ospitalitate, fiindcă totuşi, în felul lui, era om de treabă şi destul de agreabil în societate; oricând putea fi pus la masă, chiar împreună cu alţi invitaţi, bineînţeles nu chiar în frunte, ci undeva mai pe la coadă, într-un loc mai modest. Meşter la vorbă ca orice linge-blide, ştiind să povestească cu farmec lucruri interesante, pata oricând să completeze numărul jucătorilor la o partidă de cărţi, detestând în acelaşi timp din toată inima obligaţiile pe care este silit să le accepte; gentlemen-ii din speţa aceasta sunt de obicei singuri pe lume, văduvi sau holtei. Au şi copii uneori, dar în general odraslele lor sunt crescute undeva, în cine ştie ce colţ îndepărtat de provincie, de câte o mătuşă despre care gentlemen-ii noştri se feresc să pomenească vreodată, ca şi când s-ar ruşina de rubedeniile lor. Cu timpul, ajung nici să nu-şi mai aducă aminte că au copii, decât poate doar atunci când primesc din partea lor, de ziua onomastică sau de Crăciun, felicitări la care uneori se învrednicesc să răspundă. Oaspetele nepoftit al lui Ivan Feodorovici avea o figură destul de simpatică, fără să fie blajină, una din acele figuri extrem de mobile, gata să-şi schimbe în orice moment expresia, din politeţe, potrivit cu împrejurările. Nu purta ceas, în schimb avea o lornietă cu ramă de baga, atârnată de o panglică neagră. Degetul mijlociu de la mâna dreaptă era împodobit cu un inel masiv de aur, cu o piatră ieftină, un opal. Furios, Ivan Feodorovici ţinea gura încleştată; nu părea câtuşi de puţin dispus să înceapă o discuţie. Musafirul aştepta tăcut, întocmai ca un linge-blide care ar fi coborât cu puţin mai înainte din odaia lui de la etaj, unde se afla găzduit, ca să ţină de urât amfitrionului la ora când se serveşte ceaiul şi care, văzând că stăpânul casei a căzut pe gânduri încruntat şi nu-i dă nici o atenţie, tace smerit, pregătindu-se totuşi să întreţină amabil conversaţia în cazul când acesta i-ar adresa cuvântul. La un moment dat însă se uită la Ivan Feodorovici cu o expresie îngrijorată.

— Ascultă, se hotărî el, în sfârşit, să rupă tăcerea. Iartă-mă, dar aş vrea să-ţi amintesc un lucru: după câte ştiu, te-ai dus anume la Smerdeakov ca să-l întrebi ceva despre Katerina Ivanovna şi ai plecat fără să fi aflat nimic, ai uitat probabil...

— Ah, da! recunoscu fără să vrea Ivan şi se întunecă deodată la faţă. Aşa e, am uitat... De altfel, acum nu mai are nici o importanţă, rămâne şi asta tot pentru mâine, murmura el ca pentru sine. Apoi, întorcându-se iritat spre musafir: Mi-aş fi adus aminte şi singur – tocmai mă frământam sa ştiu ce-mi lipseşte! De ce te-ai grăbit să mi-o iei înainte, ţii neapărat să mă faci să cred că tu mi-ai suflat vorba asta la ureche şi că eu n-am fost în stare să-mi amintesc?

Gentleman-ul surâse îngăduitor:

— N-ai decât să nu crezi. Când cineva este silit să creadă ce valoare mai pot avea convingerile lui? În cazul acesta nici un fel de dovezi, nici chiar cele materiale nu folosesc la nimic. Toma a ajuns să creadă nu pentru că l-ar fi văzut cu ochii lui pe Hristos înviat din morţi, ci pentru că era înclinat să creadă înainte de a fi avut prilejul să-l vadă. Să luăm bunăoară duhurile... nu ştii ce mult îmi plac mie duhurile... Închipuieşte-ţi: oamenii sunt convinşi că duhurile nu pot decât să sprijine credinţa. De ce? Pentru că dracii îşi arată din când în când corniţele de pe celălalt tărâm. „Asta, pretind ei, este o dovadă, ca să zicem aşa, materială că există într-adevăr lumea cealaltă”. Auzi colo, dovezi materiale despre existenţa lumii celeilalte, ha-ha! În definitiv, chiar dacă argumentul acesta ar fi suficient pentru a dovedi că diavolul există de fapt, nu înseamnă că s-a dovedit implicit şi existenţa lui Dumnezeu. Aş vrea să fac parte dintr-o asociaţie idealistă, ca să pot discuta în contradictoriu cu ei, demonstrându-le că realismul nu înseamnă materialism! He-he!

Ivan Feodorovici se ridică de la masă.

— Ascultă, am impresia că aiurez... da, cu siguranţă că aiurez... poţi să baţi câmpii cât vrei, nu mă interesează! N-o să reuşeşti să mă scoţi din sărite ca data trecută... Simt totuşi că mi-e ruşine şi nu-mi dau seama de ce... Aş vrea să fac câţiva paşi prin odaie... Sunt momente când, spre deosebire de data trecută, nu te văd şi nici măcar nu-ţi aud glasul, dar ghicesc întotdeauna ce vrei să spui, pentru că în realitate eu vorbesc, eu însumi, nu tu! Nu mai ştiu însă dacă ultima oară am dormit sau te-am văzut aievea. Am să înmoi un prosop în apă rece şi am să-mi înfăşor capul, poate că aşa o să dispari!

Ivan Feodorovici se duse de luă prosopul atârnat în colţ şi-şi puse intenţia în aplicare, apoi, legat aşa la cap cu ştergarul ud, se apucă să măsoare odaia din perete-n perete.

— Îmi place c-am început să ne tutuim, constată musafirul.

— Auzi, dobitocul! râse Ivan. N-oi