fi vrând cumva să-ţi spun dumneavoastră!? Mă simt mai înviorat acum, numai dacă n-ar fi durerea asta din tâmple... şi din creştetul capului... Dar te rog să nu mai faci atâta filozofie ca rândul trecut. Dacă nu-i chip să mă descotorosesc de tine, cel puţin spune-mi ceva amuzant. Bârfeşte, că eşti doar un linge-blide, hai, dă drumul la gură! Ce pacoste, să nu poţi scăpa de un coşmar ca ăsta! Dar să ştii că nu mi-e frică de tine! Până la urmă tot am să-ţi vin de hac. Oricât ar vrea ei, n-au să mă ducă la ospiciu!

— Linge-blide, c-est charmant.{47} Da, într-adevăr, cam aşa ceva sunt, Care-i rostul meu pe lume dacă nu să trăiesc ca un parazit? Dar stau acum şi te ascult şi parcă nu-mi vine să-mi cred urechilor! Zău, am impresia c-ai început să mă iei drept o fiinţă reală, nu numai o plăsmuire a fanteziei tale, aşa cum pretindeai data trecută...

— Nici un moment nu te-am luat drept o realitate, ripostă furios Ivan. Tu nu eşti decât o iluzie, o fantasmagorie, o nălucire de om bolnav. Nu ştiu cum aş putea să te desfiinţez şi văd că n-am încotro: vrând-nevrând, va trebui sa te suport o bucata de vreme. Îmi dau seama că eşti o halucinaţie. Eşti propria mea întruchipare, mai bine zis, o întruchipare fragmentară a mea... a gândurilor şi sentimentelor mele, dar a celor mai josnice şi mai meschine sentimente. Din acest punct de vedere ai fi putut oarecum să mă interesezi, dacă aş fi avut timp de pierdut...

— Dă-mi voie, dă-mi voie, stai, că te-am prins cu mâţa în sac; adineauri, sub felinar, te-ai repezit la Aleoşa urlând: El ţi-a spus, nu-i aşa? De unde ştii că el vine la mine?” Era vorba de persoana mea. Prin urmare, ai fost convins, fie chiar numai o clipă, că exist cu adevărat, şi gentleman-ul râse cu îngăduinţa.

— Da, am avut un moment de slăbiciune... dar nu puteam oricum să cred în existenţa ta. Nu-mi dau seama daca dormeam sau dacă mă plimbam într-adevăr prin odaie data trecută. Poate că mi-ai apărut numai în vis, nu te-am văzut aievea...

— Alunei de ce te-ai zburlit aşa adineauri la Aleoşa? Ce băiat drăguţ! Zău, mă simt vinovat faţă de el din pricina părintelui Zosima.

— Taci din gură, să nu te prind că-mi vorbeşti despre Aleoşa! Cum îndrăzneşti, lacheu nenorocit?! se răsti la el Ivan râzând.

— Ma ocărăşti şi totuşi eşti cu râsul pe buze – semn bun. De altfel, în general azi eşti mult mai amabil decât ultima dată, şi înţeleg de ce: hotărârea asta măreaţă...

— N-auzi să taci?! Nici un cuvânt despre hotărârea mea! strigă ameninţător Ivan.

— Pricep, pricep, cest noble, cest charmant!{48} Te duci mâine – nu-i aşa? – să iei apărarea fratelui tău, să te jertfeşti pentru el... cest chevaleresque.{49}

— Taci odată, altfel te iau la palme!

— Într-o oarecare măsură, trebuie să-ţi mărturisesc că mi-ar face plăcere palmele; ar însemna că eşti convins de realitatea mea, fiindcă nimănui, cred, nu i-ar trăsni prin gând să ia la palme o fantomă. Dar să lăsăm gluma deoparte, să ştii că nu-mi pasă, n-ai decât să mă înjuri cât pofteşti! Părerea mea e totuşi c-ar fi mai bine să te porţi ceva mai politicos. Că, de când am venit, din prost şi din lacheu nu mă mai scoţi! Ce vorbe sunt astea?!

— Înjurându-te pe tine, nu fac decât să mă înjur pe mine însumi! râse Ivan. Tu eşti eul meu, numai că ai altă mutră. Tu spui exact ceea ce gândesc eu... şi deci nu poţi să-mi oferi nimic nou!

— Dacă într-adevăr gândurile noastre coincid, nu pot decât să mă simt măgulit, rosti curtenitor şi cu demnitate musafirul.

— Atâta doar că tu împrumuţi de la mine gândurile cele mai păcătoase şi mai ales cele mai stupide. Eşti prost şi vulgar. Prost de dai în gropi. Nu, zău, nu mai pot sa te suport! Ce să fac? scrâşni Ivan.

— Dragul meu, vreau să rămân un gentleman şi înţeleg să fiu în orice caz tratat ca atare! ripostă musafirul cu o blajină şi conciliantă demnitate, în măsura în care un parazit poate fi demn. Sunt sărac... n-aş putea să spun că sunt perfect cinstit, dar... În general, faptul c-aş fi un înger decăzut pentru opinia publică are valoarea unei axiome. Zău, nici nu-mi vine să cred c-am putut să fiu vreodată un înger. Şi chiar dacă am fost cândva, e atâta vreme de atunci, încât nu văd de ce ar fi un păcat chiar atât de mare să fi uitat. În momentul de faţă nu ţin decât la reputaţia mea de om cumsecade şi trăiesc de pe o zi pe alta, la întâmplare, străduindu-mă să fiu pe plac oamenilor. Crede-mă că-i iubesc într-adevăr şi cu toată sinceritatea – o, de ai şti câte calomnii s-au spus pe socoteala mea! Aici, pe pământ, de fiecare dată când îmi schimb reşedinţa şi mă amestec printre voi, viaţa mea devine, ca să zic aşa, aproape reală, ceea ce pentru mine este o voluptate extraordinara. Fiindcă şi eu, ca şi tine, am o adevărată aversiune pentru fantastic, tocmai de aceea mă împac atât de bine cu realismul vostru pământesc. La voi totul este precis conturat, turnat în formule, totul se prezintă sub aspecte geometrice, pe când la noi nu există decât nişte ecuaţii nerezolvate! De câte ori descind pe pământ, îmi place să călătoresc şi să visez, mai ales să visez. Şi apoi, aici îmi pot permite să devin superstiţios; te rog să nu râzi; tocmai asta mă încântă, să pot fi superstiţios. Trăind printre voi, îmi însuşesc toate obiceiurile voastre: îmi place, de pildă, să mă duc la baia populară. Nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar mi se pare teribil de amuzant să fac baie de aburi împreună cu negustorii şi popii. Visul meu este să iau înfăţişarea unei precupeţe durdulii, aşa, ca de vreo sută de kilograme şi mai bine, să împărtăşesc toate credinţele ei şi să rămân de-a