pururea, definitiv şi irevocabil, cu întruchiparea aceasta. Îţi mărturisesc că n-am alt ideal decât să intru într-o biserică şi să aprind o luminare – zău c-aş face-o cu toată inima! Atunci suferinţele mele vor lua sfârşit. Încă un lucru care mă atrage la voi este medicina: în primăvară, când bântuia epidemia de vărsat, m-am dus şi eu la spital să mă vaccinez – nu pot să-ţi spun ce fericit am fost în ziua aceea, am dat chiar zece ruble pentru ajutorarea fraţilor noştri slavi!... Dar mi se pare că nu eşti atent! îmi face impresia că azi nu prea te simţi în apele tale, continuă gentleman-ul după o tăcere de o clipă. Ştiu că ieri ai fost să te vadă doctorul acela... cum stai cu sănătatea? Ce ţi-a spus?

— Dobitocule! îl apostrofă Ivan.

— În schimb, tu eşti de o inteligenţă scăpărătoare. Iar mă insulţi? Te rog să mă crezi că te-am întrebat numai aşa, fiindc-a venit vorba; nici prin gând nu mi-a trecut să te compătimesc. N-ai decât să nu-mi răspunzi dacă nu vrei. În zilele noastre mai toată lumea suferă de reumatism...

— Dobitocule! se burzului din nou Ivan.

— Ai tu ce ai cu vorba asta! De-ai şti ce-am tras anul trecut din pricina unui reumatism! Şi acum îmi aduc aminte. Drac reumatic, cine a mai pomenit?

— De ce nu, dacă sunt aidoma cu voi? Din moment ce iau înfăţişare omenească, trebuie să suport toate consecinţele. Satana sum et nihil humani a me alienum puto.{50}

— Cum, cum? Satană sum et nihil humani... Ştii că nu e rău pentru un diavol!

— Mă bucur c-am reuşit până la urmă să-ţi fiu pe plac. Dar stai puţin, ideea asta nu-i a mea, îl întrerupse Ivan uluit. Niciodată nu mi-a trecut aşa ceva prin minte...

— Cest du nouveau, nest-ce pas?{51} De astă dată, am să fiu onest şi am să-ţi explic. Ascultă: uneori în vis, mai ales într-un coşmar, omul, bunăoară când se culcă cu stomacul încărcat sau cine ştie din ce altă cauză, vede nişte scene atât de extraordinare, atât de veridice, atât de complicate, participă la nişte evenimente sau chiar la un şir întreg de peripeţii, legate între ele printr-o intrigă cu o mulţime de detalii atât de neprevăzute – începând cu cele mai înalte manifestări ale spiritului şi sfârşind cu cel mai neînsemnat nasture de la plastron – încât, pe legea mea, nici chiar Lev Tolstoi nu cred c-ar putea să le imagineze! Interesant e ca de obicei visele astea nu le au scriitorii, ci omul de pe stradă, funcţionari, foiletonişti, popi... E chiar o problemă demnă de studiat; un ministru mi-a mărturisit odată că ideile cele mai fericite îi veneau în timpul somnului. Acelaşi lucru probabil s-a întâmplat şi acum. Cu toate că, de fapt, nu sunt decât o nălucire a minţii tale, o halucinaţie, la fel ca într-un coşmar, se întâmplă să spun lucruri originale, care nici prin gând nu ţi-ar fi trecut; aşa încât, fără să împrumut de loc gândurile tale... nu sunt nimic mai mult decât un vis urzit de închipuirea ta.

— Minţi! Scopul tău este să mă convingi că ai o existenţă cu totul independentă, şi nu c-ai fi o fantasmagorie plăsmuită de mintea mea, aşa cum tu însuţi ai declarat adineauri.

— Dragul meu, azi m-am hotărât să folosesc o metodă nouă, pe care am să ţi-o explic mai târziu. Stai, unde am rămas? Da, şi cum îţi spuneam, am răcit, dar nu aici, la voi, ci încă de când mă aflam dincolo...

— Unde dincolo? Spune, cât mai ai de gând să stai la mine? Nu mai vrei să pleci odată! exclamă Ivan aproape disperat.

Sătul de atâta plimbare între patru pereţi, se aşeză pe divan şi, punând din nou coatele pe masă, îşi strânse fruntea în palme. Smulse apoi prosopul ud cu care se legase la cap şi-l azvârli cât colo înciudat: vedea că nu-i folosea la nimic.

— Ai nervii zdruncinaţi, observă gentleman-ul cu un aer degajat şi familiar şi, în acelaşi timp, cu o evidentă bunăvoinţă. Acum te-ai supărat pe mine pentru c-am avut ghinionul să răcesc. Şi totuşi, să ştii că răceala asta nu avea nimic supranatural. Eram grăbit să ajung la o serată diplomatică dată de o doamnă din elita Petersburgului, căreia îi intrase în cap să ajungă ministru. Eram, bineînţeles, în frac, cu cravată albă şi mănuşi, dar mă aflam Dumnezeu ştie unde şi, ca să ajung pe pământ, trebuia să străbat un spaţiu imens... Natural, pentru mine nu era vorba decât de o clipă, dar şi lumina pe care o răspândeşte soarele are nevoie, totuşi, de opt minute ca să atingă faţa pământului, şi gândeşte-te că eu nu eram decât cu fracul pe mine şi o jiletcă subţire! De obicei, duhurile nu suferă de frig, dar atunci când se întrupează luând chip omenesc... Într-un cuvânt, am fost destul de uşuratic ca să plec la drum, aşa îmbrăcat, prin spaţiu, prin eter, prin „fluidul ce se întinde ca o pânză deasupra pământului învârtoşat”, şi era un ger... dar ce vorbesc eu: o sută cincizeci de grade sub zero, asta nu se mai cheamă ger! Ştii, poate, cum obişnuiesc fetele de la ţară să-şi bată joc de câte un băiat mai nătâng) punându-l în toiul iernii să lingă toporul când afară-i prăpăd, treizeci de grade sub zero; limba i se lipeşte pe loc de fierul securii şi, căznindu-se s-o dezlipească, nătărăul, şi-o jupoaie până la sânge. Asta la treizeci de grade! Închipuieşte-ţi însă, ce poate să fie la o sută cincizeci! Cred că la o temperatură atât de scăzută e destul să atingi securea cu un deget ca să rămâi fără el... Numai... numai să ai o secure...

— Dar ce să caute o secure acolo? îi tăie brusc vorba Ivan Feodorovici, plictisit şi cu gândul aiurea, silindu-se din răsputeri sa se împotrivească delirului şi sa nu se lase cu totul furat de iureşul nebuniei.

— O secure? se miră musafirul.

— Ei da, ce s-ar întâmpla acolo cu ea? stărui cu o aprigă încapăţânare Ivan Feodorovici