— Ce s-ar întâmpla cu o secure în spaţiu? Quelle idee{52}. Dacă ar ajunge cumva acolo, presupun că, la o asemenea depărtare, ar începe să se rotească în jurul pământului în chip de satelit. Astronomii ar calcula cu precizie ora când apune şi când răsare iar Gatţug{53} l-ar înscrie în calendar, atâta tot.

— Tare mai eşti prost, zău! Prost ca noaptea! îl repezi Ivan indignat. Cel puţin încearcă să minţi mai cu haz, altfel să ştii că nu te. mai ascult. Ce-ţi închipui, c-o să mă dai gata cu realismul tău, c-o să mă faci să cred că exişti într-adevăr? Ei, uite că nu vreau sa cred. Şi n-am să cred!

— Zau dacă mint, tot ce ţi-am spus este adevărat, numai că, din păcate, adevărul aproape niciodată n-are haz. Cum văd eu, te-ai fi aşteptat de la mine la cine ştie ce lucruri grandioase, dacă nu chiar sublime. Îmi pare foarte rău, dar nu pot să-ţi ofer decât ceea ce am...

— Lasă-te de filozofie, măgarule!

— Crezi că de filozofie îmi arde mie?! Când îţi spun că-mi înţepenise toată partea dreaptă, de-mi venea să urlu de durere!... M-am gândit atunci să apelez la ajutorul ştiinţei medicale; doctorii însă se pricep de minune să pună un diagnostic, să-ţi analizeze boala exact cum scrie la carte, atâta numai că nu pricep s-o şi lecuiască. Am dat peste un student, un exaltat. Ce crezi că mi-a spus: „Dacă n-o să mai aveţi zile de trăit, cel puţin o să ştiţi precis de ce boală aţi avut parte să muriţi!” Ce să mai vorbim de mania asta pe care o au toţi să te trimită pe loc la specialişti! „Eu, zice, nu am decât calitatea de a pune diagnosticul, dar dacă te duci la cutare sau cutare specialist, acela cu siguranţă c-o să te facă bine.” Nu ştiu dacă ai remarcat că medicul de modă veche care practica medicina generală a dispărut cu desăvârşire. Acum nu mai există decât specialişti, după cum se poate vedea din reclamele publicate în toate ziarele. Dacă ai ceva la nas, ţi se recomandă să mergi la Paris, unde, zice-se, s-ar afla un specialist cu renume european care cunoaşte toate metehnele nasurilor. Te duci, aşadar, la Paris, şi faimosul specialist îţi examinează nasul, ca să-ţi declare în cele din urmă: „Eu, zice, pot să-ţi dau un tratament, dar numai pentru nara dreaptă, fiindcă asta e specialitatea mea. Rămâne ca după aceea să faci un drum până la Viena; acolo există un specialist în nara stângă, şi el o să-ţi trateze şi nara cealaltă.” Ce puteam să fac? N-ar strica, mi-am zis eu, sa încerc şi nişte leacuri băbeşti; un doctor neamţ m-a sfătuit să mă duc la baia de aburi şi să mă ung cu miere şi sare. M-am grăbit să-i urmez povaţa, fiindcă aveam astfel prilejul să mai merg o dată la baie; m-am spoit deci cu miere din cap pînă-n picioare, dar tot fără nici un folos. Disperat, am scris atunci la Milano contelui Mattei, care mi-a trimis o carte şi nişte picături; m-am lipsit şi le-am lăsat în plata Domnului! Şi ştii cu ce m-am vindecat? Cu extractul de malţ al lui Hoff! L-am cumpărat aşa, într-o doară, am consumat un flacon şi jumătate, şi parcă mi-a luat durerea cu mâna! Eram numai bun să merg la bal! Mă gândisem chiar, pentru a-mi arăta recunoştinţa, să public o scrisoare de mulţumire în ziare, dar şi de astă dată am avut ghinion: nici o redacţie n-a vrut să mi-o publice! „E ceva retrograd, mi s-a explicat la toate gazetele, nimeni n-o să creadă, fiindcă le diable n’existe point!{54} Doar dacă vreţi s-o publicaţi fără semnătură.” Dar ce valoare mai poate să aibă o scrisoare de mulţumire anonimă? „în secolul nostru, le-am răspuns râzând, e retrograd într-adevăr să crezi în Dumnezeu, numai că eu, vedeţi dumneavoastră, sunt drac, şi, după câte ştiu, în dracu oricine poate să creadă.” „Aveţi dreptate, au recunoscut ei, cine nu crede în diavol? Totuşi, ne pare rău, dar nu vă putem publica scrisoarea. Ni-e teamă să nu ne compromitem. Doar aşa, dacă vreţi, sub o formă umoristică.” Mi-am dat seama însă că o mulţumire scrisă pe un ton hazliu n-ar mai avea nici un efect. Aşa că m-am lăsat păgubaş. Mă crezi, ingratitudinea asta mi-a rămas ca o piatră pe inima până în ziua de azi! Cele mai frumoase simţăminte, cum ar ti, bunăoară, recunoştinţa, mie îmi sunt interzise, şi asta numai din pricina situaţiei mele sociale.

— Iar ai dat în doaga filozofiei! scrâşni plin de venin Ivan.

— Ferească Sfântul! Dar cum să nu te plângi de atâta nedreptate? Sunt nedreptăţit. Tu, bunăoară, nu mă mai scoţi din prost. Ca să vezi ce înseamnă să judeci ca un om tânăr şi necopt la minte! Dragul meu, află că inteligenţa nu-i totul pe lume! Am inimă din născare şi sunt vesel din fire, cum s-ar zice „şi eu mă îndeletnicesc cu vodeviluri...{55} „Am impresia că tu mă iei drept un Hlestakov încărunţit. Totuşi, destinul meu este mult mai tragic. In virtutea nu ştiu cărui decret, dat înainte de începutul începutului, şi a cărui raţiune n-am putut niciodată s-o pricep, a rămas definitiv stabilit ca menirea mea pe lume să fie aceea de a „nega” totul. Deşi, în realitate, sunt atât de blajin şi nu-mi place de loc să fiu negativist. „Nu, mi s-a spus, asta ţi-e menirea, du-te şi tăgăduieşte totul; fără negaţie n-ar mai exista critica şi ce haz ar mai avea atunci o revistă fără un „foileton critic”? Gândeşte-te numai ce s-ar face omenirea dacă n-ar mai avea posibilitatea să critice? Ar însemna ca toată lumea să cânte necontenit „osanale”. Dar e posibil, oare, să urzeşti viaţa numai din „osanale”, decât doar dacă le-ai trecut mai înainte prin flacăra îndoielilor, şi aşa mai departe, mereu pe aceeaşi strună. De altfel, sunt lucruri care nu mă privesc pe mine, nu sunt eu acela care a plăsmuit lumea şi deci n-am