nici un fel de răspundere în privinţa asta. Nu ştiu însă de ce m-au ales tocmai pe mine ţap ispăşitor, punându-mă să scriu zi de zi foiletonul critic! Şi aşa a apărut viaţa pe lume. Îmi dădeam prea bine seama cum era înjghebată toată comedia şi atunci, fără să stau mult pe gânduri, am cerut ritos să fiu suprimat. „Nu, mi s-a spus, trebuie neapărat să trăieşti, fiindcă fără tine n-ar mai fi nimic. Dacă totul ar decurge în chipul cel mai paşnic pe pământ, nu s-ar mai întâmpla nimic într-adevăr. Fără tine nu s-ar produce nici un fapt divers şi viaţa are nevoie absolută de fapte diverse.” Aşa că, neavând încotro, îmi împlinesc obligaţiile împotriva voinţei mele, scornesc tot felul de „fapte diverse” şi, din ordin superior, mă ţin numai de ticăloşii. Iar oamenii iau toată comedia asta în serios, chiar dacă sunt înzestraţi cu o incontestabilă inteligenţă. Tocmai în asta constă tragedia lor. Şi bineînţeles suferă, dar... trăiesc, trăiesc cu adevărat, nu numai în imaginaţie, fiindcă suferinţa înseamnă viaţă. De altfel, cum ar mai putea să simtă plăcerile vieţii dacă n-ar suferi? întreaga lor existenţă s-ar desfăşura ca o interminabilă liturghie care, oricât ar fi ea de sfântă, ar deveni totuşi plicticoasă. Dar eu? Sufăr şi eu, din păcate, chiar dacă nu trăiesc. Eu sunt x-ul dintr-o ecuaţie cu o necunoscută. Un fel de fantomă a vieţii, care nu ştie nici de unde vine, nici unde se duce, care am uitat chiar şi cum o cheamă. Râzi?... Ba nu, nu râzi, văd eu că eşti iarăşi furios. Mereu te înfurii pe mine, ai vrea să-ţi spun numai lucruri raţionale, şi eu care îţi repet într-una c-aş da toată existenţa mea astrală, toate gradele şi toate onorurile ca să iau înfăţişarea unei precupeţe de o sută zece kilograme, să pot aprinde şi eu o lumânare la biserică!

— Nici tu nu mai crezi în Dumnezeu? întrebă cu un rânjet veninos Ivan.

— Cum să-ţi spun... dacă vorbeşti serios...

— Există Dumnezeu sau nu există? îl soma să răspundă Ivan cu o implacabilă stăruinţă.

— A, va să zică, vorbeşti serios? Dragul meu, zău nu ştiu şi te rog să mă crezi că ţi-am făcut o mărturisire gravă.

— Cum nu ştii, când îl vezi pe Dumnezeu?! Nu, acum îmi dau seama, tu nu ai o existenţă de sine stătătoare, tu nu eşti decât eul meu, nimic mai mult! O fantasmagorie, o născocire a propriei mele închipuiri!

— Dacă vrei, amândoi avem aceeaşi filozofie, ăsta e adevărul. Je pense, donc je suis{56}, e tot ce pot să-ţi spun cu certitudine; restul – adică ceea ce se află în jur, toate lumile astea, Dumnezeu şi chiar satana însăşi – n-au o existenţă dovedită, nu se ştie dacă există în sine sau nu este decât o creaţie a spiritului meu, o dezvoltare consecventă a eului meu, care dăinuieşte prin propriile-i forţe dinainte de începutul vremurilor... Gata, am terminat, nu mai scot un cuvânt, am impresia că iarăşi te mănâncă palmele!

— Mai bine mi-ai spune o anecdotă! gemu exasperat Ivan.

— Ştiu o anecdotă care se potriveşte de minune cu discuţia noastră. La drept vorbind, nu este chiar o anecdotă, ci o legendă. De câteva ori până acum mi-ai reproşat lipsa mea de credinţă: „Vezi, şi totuşi nu crezi!” spuneai mai adineauri. Dar, dragul meu, nu sunt singurul în cazul ăsta; la noi e o harababură întreagă de când cu ştiinţa asta a voastră. Atâta timp cât au existat numai atomi, cele cinci simţuri şi cele patru stihii, a mai mers cum a mers. Atomii erau cunoscuţi şi în antichitate. Dar de când s-a aflat c-aţi descoperit „molecula chimică”, „protoplasma” şi dracu mai ştie ce încă, toată lumea la noi a început să umble cu coada între picioare. E un haos întreg, superstiţiile au răsărit ca ciupercile, aşijderea şi bârfelile, fiindcă să ştii că şi la noi bârfeala e în floare, la fel ca şi pe meleagurile voastre, dacă nu chiar mai mult. Şi, în sfârşit, denunţurile, că doar şi noi avem o secţie unde se primesc anumite „informaţii”. Îţi spuneam aşadar, de o veche legendă medievală – e vorba de evul nostru mediu, nu de al vostru – o legendă atât de absurdă, încât nu mai găseşte crezământ nici la noi, decât doar la precupeţele dolofane; mă gândesc iarăşi la precupeţele noastre, nu la cele de pe faţa pământului. Fiindcă tot ce există la voi există şi la noi deopotrivă; e un secret pe care ţi-l dezvălui din prietenie, deşi n-avem voie să suflăm un cuvânt. În legenda pe care am să ţi-o povestesc se vorbeşte despre rai. Cică ar fi trăit cândva pe lume un mare filozof, un gânditor, care nega totul, legile, conştiinţa, credinţa, şi mai cu seamă viaţa de apoi{57}. Murind, filozoful nostru era convins c-o să se mistuie cu totul în beznă, în nefiinţă, şi, când colo, s-a trezit pe lumea cealaltă. S-a minunat, dar în acelaşi timp nu şi-a putut stăpâni indignarea: „Imposibil! a exclamat el. Asta contrazice toate convingerile mele!” Fapt pentru care a fost osândit... Te rog să mă ierţi, dar nu fac decât să reproduc întocmai ceea ce am auzit şi, în fond, trebuie să te gândeşti că nu este decât o legendă... Cum îţi spuneam, deci, a fost osândit să străbată prin beznă un cvadrilion de kilometri (şi la noi s-a introdus în ultima vreme sistemul vostru metric) şi, abia după ce va fi parcurs în întregime această distanţă, porţile raiului să se deschidă în faţa lui şi să i se ierte toate păcatele...

— Şi ce alte cazne mai există pe lumea cealaltă, în afară de cvadrilionul acela? îl întrerupse Ivan cu o însufleţire neaşteptată.

— Ce cazne? Ah, nu mă mai întreba! Odinioară a mai fost cum a fost, dar acum se folosesc tot mai mult torturile morale, cum ar fi, bunăoară, „mustrările de conştiinţă” şi alte asemenea bazaconii. E şi asta o modă pe care tot de la voi am împrumutat-o, de când cu „îmblânzirea moravurilor” voastre! Şi cine crezi că profită de